550 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Expo "PIUA. JOACă. JOCURI. JUCăRII". 05.12.2014 - 18.01.2015, zilnic 10.00 - 18.00, la sala Irina Nicolau, Muzeul țăranului Român

De Cosmin Manolache| 02 Decembrie, 2014 | Categorie: muzeu | Vizualizări: 1096

Acum 7 ani câțiva copii-mari au spus Piua! într-un caiet de 48 de file, în 2007. Lumea copilăriei devenea declarația de avere a unei vârste care nu se mai întoarce, o înşiruire de întâmplări, povești, de liste sau documente scrise, folositoare etnologilor şi nu numai. Piua! spuneau ei atunci — un strigăt-semnal care opreşte pentru câteva momente binecunoscutul joc Leapşa. Adulţii trebuie să şi-l amintească fără a-şi scormoni prea mult copilăriile. Unii dintre noi l-au folosit în multe alte jocuri ca pe un time-out autohton. O pauză de respiraţie. în cazul nostru, Piua! este şi o pauză de re-memorare printre alergăturile cotidiene.
Astăzi, acea carte cu amintiri se transformă într-o lume cu imagini, populată de jocuri și jucării încercând să le recreeze vizitatorilor noștri starea și pofta de joacă. Copiii mari și mici pot să joace pe bune șotronul, elasticul, țintar, ics și zero, spânzurătoarea, Piticot, coarda, șah, fotbal cu nasturi, țară, țară, vrem ostași! și multe altele, însoțite de jucăria preferată și jucăria născocită, prima colecție și supereroii favoriți.

Vernisaj 5 decembrie 2014, ora 18.00, Sala Irina Nicolau
Curatori Lila Passima și Cosmin Manolache



Fragmente din PIUA - joacă, jocuri jucării

„La bloc, se dădeau lupte atent organizate cu copiii ale căror case se aflau dincolo de locul viran considerat zonă tampon, mai apoi ocupat de locatarii blocurilor şi transformat în gospodării improvizate, cu porci, păsări şi diverse angarale. Micile noastre războaie aveau ca efecte speciale tunurile cu carbid, susţinute de ploaia de pietre-cataroaie. Gălăgia noastră totuşi nu părea să strice tihna dintre blocuri, cu jocurile de şah, table şi cărţi ale părinţilor noştri. Dar pentru că plictiseala intervenea destul de repede în joaca noastră, aveam parte întotdeuna de lucruri noi, care nu presupuneau neapărat reguli. Asta însemna o listă impresionată: Cartoane (care erau de fapt feţele cutiilor de chibrituri sau Capace de bere aplatizate prin punerea de-a lungul şinei de cale ferată; se făceau adevărate colecţii de cartoane şi capace, cu piese ordinare dar şi cu rarităţi culese din zona gării, tot de-a lungul şinelor de cale ferată, evident aruncate din trenurile cu străini), Frunza (îl jucau cei mai mari, mi se părea o hârjoneală căutată între băieţii şi fetele care purtau deja semnele pubertăţii), Elastic (joc eminamente feminin, de şcoală generală), Şotron (deasemenea), Colecţia de bondari (care nu era un joc, cât o etalare de trofee, cele mai multe fiind bondari, dar şi câteva albine, închişi în cutii de carton cu ferestruici de ţiplă), Curse de bondari sau albine (bondarii erau prinşi, li se lega un fir de aţă de un picior şi erau lăsaţi să zboare pe un traseu pe care-l stabileam dinainte), Puştile cu arc sau elastic şi arbaletele (erau variante care foloseau modele luate din tot felul de reviste, cu adaptări potrivit priceperilor noastre; oricum, tot ce ieşea din mâinile noastre era periculos pentru că presupunea antrenarea unui cui sau a unui piron), Praştiile (de zgârci de lapte, adică alb, luat de la nişte aparate dispuse undeva în vârful stâlpilor de electricitate; sau de zgârci negru de la camera de bicicletă; mai era şi zgârciul verde al măştilor de gaze), Ingliţele sau Invizoacele (confecţionate din cablu pentru reţele electrice şi elastic), Bumeranguri (lucrate din placaj după modele din revista Ştiinţă şi tehnică şi lansate pe terenul viran de la marginea blocurilor), Gornete (un sistem de ţevi de reţea electrică lipite între ele cu bandă izolantă pentru a avea mai multe guri de foc prin care suflam cornetele din foi de caiet; jocul presupunea două sau mai multe echipe care trebuiau să se anihileze), Trocaletele (existau numeroase variante onomastice pentru carturile primitive - construite din scânduri, patru rulmenţi plus un volan sau ghidon - care nu puteau fi folosite decât prin împingerea celui care-l ocupa, cu alte cuvinte fiind nevoie de un pilot şi un împingător).” (Cosmin Manolache)


„Coarda - pe numere. Adică o succesiune de sărituri. De la 1 la 10. Fiecare număr se sărea într-un anume fel, şi de atâtea ori cât era cifra. Numerele mai mari erau combinaţii de sărituri şi erau mai dificile. Dacă te impiedicai, lăsai rândul la altcineva. Câştiga cea care termina prima. 1 se sărea într-un picior, 2 în două picioare, la 4 era o săritură cu braţele încrucişate la care te puteai încurca, apoi de la 6 începeau combinaţiile şi cam uitai succesiunea dacă nu erai atentă, iar 10-le era cel mai greu, doar cu încrucişări de mâini. Eu eram destul de bună şi-mi aduceam şi coarda mea de acasă. Ciudat, nu prea jucam singură, doar în competiţie sau, să-i zic, anturaj.
Elasticul. A venit o modă prin clasa a 5-a, a 6-a, cu elasticul. Nu-l avea oricine şi trebuia să te lipeşti de cineva care-l confecţionase. Era un elastic lung, ca de chilot, cusut la capete, ca un cerc foarte mare, cam de 2 metri în diametru când il întindeai. 2 fete îl ţineau întins cu picioarele - cu ambele sau doar cu unul - şi alta sărea printre fire până se împiedica. Şi asta era pe numere. Săreai într-un picior, te răsuceai, prindeai elasticul cu piciorul, îi dădeai drumul, treceai în partea cealaltă…
Maţele încurcate. Cam de la 4 jucători era tocmai bine. Ne prindeam de mâini făcând un cerc. Şi unul se punea, adică nu se uita. Ceilalţi se încurcau, nedând drumul la mâini. Adică se învârteau, treceau cu picioarele peste braţe, se răsuceau, şi când terminau îl chemau pe cel care s-a pus să-i desfacă. Dacă reuşea, se punea altcineva, dacă nu reuşea, se punea tot el. Distracţia cea mare era să fii în maţe, adică să te încurci.” (Barbara Velicu)


„Se făceau clătite când ne dădeam în balansoar, adică unul din cei doi parteneri se sălta brusc şi te lua pe nepregătite, ocazie cu care puteai să îţi spargi capul sau să-ţi rupi bărbia dând-o de marginea balansoarului, asta doar dacă în prealabil ai fi avut proasta inspiraţie de a te aşeza pe burtă.
Se colecţionau timbre, o coliţă neştampilată fiind căutată cu ardoarea cu care alţii mergeau pe urmele Graalului.
Se povesteau pe înserat, în grup, filme de groază, porno, cu Bruce Lee, Chuck Norris, Rambo sau Arnold, văzute la mitologicul Video care pătrunsese pe nesimţite în casele unora, transformându-le în cinematografe ad-hoc.
Se juca „căpriţa”; unul stătea aplecat în poziţia caprei, ceilalţi veneau în fugă şi săreau peste el, primul din rând având rolul de comandant: faceţi tot ce fac şi eu sau capra electrică, spunea el, iar noi ne executam.
Se colecţionau fotografii cu artişti, unele care se găseau pe piaţă (erau color), altele comercializate de cei care aveau video (erau alb negru); când deschideai cutia de bomboane în care le ţineai te întâmpinau Rahan, Van Damme, Stan şi Bran...
Se mergea în pelerinaj la stăpânul unei reviste Pif sau Rahan.” (Ciprian Voicilă)



Foto Arhiva personală Cosmin Manolache

cosmin manolache

Despre autor

Cosmin Manolache
COSMIN MANOLACHE este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com

0 comentarii

Scrie un comentariu

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.