Centenarul Corbilor

O emisiune radio matinală mi-a atras recent atenția asupra unui detaliu sportiv: împlinirea unui veac de activitate a clubului de fotbal Corvinul Hunedoara. Amănuntul m-a transportat în anii copilăriei, atunci când eram ahtiat după sportul rege. Ascultam îndârjit emisiunea Fotbal, minut cu minut, îmi cumpăram aproape zilnic cotidianul sportiv, urmăream bruma de meciuri televizate. Eram dinamovist, dar asta nu mă împiedica să mă bucur de peripețiile câtorva echipe ce reușeau, în anii optzeci, tot felul de lucuri frumoase. Printre ele se afla și Corvinul Hunedoara. La începutul deceniului nouă, sub conducerea lui Mircea Lucescu, echipa a reușit să promoveze în prima divizie și să ajungă, în următorul an, pe tabloul Cupei UEFA. Iar acolo n-a făcut doar un act de simplă prezență. În primul tur, echipa termina la egalitate în deplasarea cu GAK Graz, spulberând apoi teamul austriac, în fața a 15.000 de hunedoreni, cu scorul 3-0. În turul II, Corvinul i-a întâlnit pe jucătorii lui FK Sarajevo. Remiza nebună din țară (4-4) a fost urmată de-un eșec fără comentarii, hunedorenii fiind eliminați după înfrângerea cu 0-4.
Pe lângă personalitatea lui Mircea Lucescu, care începea să se contureze din ce în ce mai bine, echipa a beneficiat și de aportul unor jucători de excepție. O mare parte dintre ei a întărit apoi loturile unor echipe rivale din campionatul României. Trebuie amintiți aici: Michael Klein (căpitanul echipei conduse de Lucescu, și cel care dă numele arenei hunedorene), Radu Nunweiller, Florea Dumitrache, Mircea Rednic, Ioan Andone, Romulus Gabor, Dorin Mateuț, Bogdan Lobonț și Ioan Petcu.
Și pentru că, potrivit latinilor, "Nomen est omen" sau "Nomina sunt consequentia rerum", vom începe cu numele echipei: Corvinul înseamnă corb (din latinescul corvus) și-a fost supranumele regelui Matei, fiul lui Iancu-Vodă de Huniad. Un corb se regăsește, de altfel, și pe sigla clubului, șezând liniștit pe-o minge de fotbal.
 
Să începem cu sfârșitul...
Dizolvarea clubului s-a făcut printr-o sentință a Judecătoriei din Hunedoara și-a avut ca obiect o datorie în jurul sumei de 150.000 euro. Oricum, încă de la începutul anilor 2000, brandul nu mai exista decât în acte, activitatea lui fiind practic autodesființată. Situația a fost una paradoxală, deoarece oficialii Corvinului așteptau de ceva timp recuperarea unor datorii consistente de la clubul Rapid SA. Cu tot cu dobânzile aferente, acest cuantum se ridica la nivelul de aproape 3 milioane dolari. Suma i-ar fi putut scoate din insolvență. Deși Curtea de Apel Alba-Iulia a somat datornicii să achite datoria (prin decizia nr. 81/A/2008), iar Direcția Generală a Finanțelor Publice a solicitat poprirea asupra conturilor clubului Rapid, demersurile au rămas fără rezultat: între timp, împotriva clubul Rapid se deschisese procedura reorganizării și lichidării judiciare. Primul efect al ei a fost imposibilitatea Direcției de Finanțe de-a valida poprirea și de-a trece efectiv la executarea silită.
Afacerea lichidării a fost una destul de ciudată, fiind descrisă în presă prin jargonul profesional al instanțelor sau al agenților economici și având legătură cu fărâmițarea clubului Rapid în nu mai puțin de 3 societăți distincte (Rapid SA, Asociația F.C. Rapid București și UFC Rapid), care și-au împărțit responsabilitățile în fel și chip. Astfel, Corvinul Hunedoara n-a fost acceptată la masa credală, datoria pe care-o avea de primit fiind plimbată între diferitele denumiri ale entităților juridice distincte, rezultate din vechea organigramă a clubului bucureștean.
 
Electricianul iconar
"Mille viae ducunt homines per saecula Romam". Sau, mai pe înțelesul nostru, toate drumurile duc la Roma.
Cam așa se petrecea și-n Hunedoara anilor optzeci: aproape invariabil, drumurile săptămânale duceau oamenii spre locul de muncă din Combinatul Siderurgic. Iar cele de weekend îi purtau, pe aceiași, înspre stadionul Corvinului. O dată la două săptămâni, atunci când echipa juca acasă. Era o desfătare de câteva ore, căci suporterii se înființau în tribune cu mult înaintea începerii meciurilor. Și-aproape mereu sărbătoreau victoria din finalul partidelor.
Pentru mai mult de-un deceniu, Aurel Herlea a fost fotograf sportiv. Și era nelipsit de la meciurile Corvinului. Și-a practicat pasiunea în paralel cu meseria de electrician al Combinatului, astfel că în fiecare luni, după vreo nouă izbândă a Corbilor, făcea deliciul muncitorilor și afișa instantaneele sale la panoul de onoare al întreprinderii.
Omul a murit în 2015, la venerabila vârstă de 86 de ani.
În anii de glorie ai Corvinului, Herlea a fost nedespărțit de aparatul său de fotografiat, un model Praktica super TL (vezi aici: http://camera-wiki.org/wiki/Praktica_super_TL), pentru care plătise două salarii de electrician. Iată ce povestea pasionatul fotoreporter, nu cu mult înaintea dispariției, pentru varianta electronică a unui cunoscut cotidian:
"Luni dimineața, cel puțin zece poze de la meci trebuiau afișate la intrarea în Combinat, pe un panou de la Poarta 10. Când intrau sau ieșeau în schimb, sute de muncitori se înghesuiau să le vadă. Mulți nu ajunseseră la meci și se bucurau la vederea fotografiilor mele."
Aurel Herlea a renunțat la fotografie imediat după Revoluție, dar arhiva sa, mărturia frumoșilor ani nebuni de Corvinul, număra la acea dată peste 120 de filme alb-negru.
 
Cheagul poveștii
Este evident că fără Mircea Lucescu, antrenorul de-atunci al Corvinului, nu s-ar fi scris o istorie așa frumoasă. Prin personalitatea lui, dovedită până atunci mai mult ca jucător - se retrăsese de la Dinamo în 1977, iar Corvinul îl preluase în 1979, ca tehnician-jucător debutant, la vârsta de 34 de ani -, avea să-și impună viziunea despre fotbal și strategia de coordonare a unei echipe. Contestat de multă lume, pentru cei treisprezece ani petrecuți în curtea lui Dinamo, acuzat chiar de-a fi fost turnător pentru cei de la Interne, care coordonau activitatea clubului bucureștean, Lucescu a dovedit în timp destul de mult caracter și o pricepere de necontestat în antrenorat. Câteva amănunte din viața personală pot accentua aceste calități: a învățat, încă din tinerețe, șase limbi străine (engleza, portugheza, spaniola, italiana, franceza și rusa); obișnuia să-și ducă jucătorii la teatru, cultivându-le suplimentar gustul pentru lectură; și-a încurajat mai mulți jucători să urmeze cursuri universitare, în paralel cu cariera sportivă.
Despre episodul Corvinul, cel mai nimerit este să-l ascultăm chiar pe el, într-un interviu din anul 1988, dat pentru revista Stadion:
"Corvinul trebuia să apară, trebuia să se nască, erau create toate condițiile să apară o echipă tânără, puternică. Eu am contribuit cu experiența mea în fotbal, cu entuziasmul meu, cu ceea ce știam eu face în teren. Apoi, informându-mă sau, cum se zice, școlindu-mă de unul singur, ca să pot face față funcției de antrenor, am studiat și-am valorificat la maximum toate acele condiții care au determinat explozia echipei hunedorene. Cei cinci ani de la Hunedoara au fost și vor fi cei mai frumoși ani din viața mea. Aproape aș putea spune, Hunedoara, dragostea mea! Vor crede unii că fac risipă de vorbe mari. Nu fac. Acolo am învățat, am descoperit ce înseamnă munca. Munca oamenilor din Combinat. Este un spectacol tulburător, și dacă vrei să-l înțelegi, este o adevărată lecție de viață. I-am dus pe jucători peste tot, prin secții, ateliere, pe platforme, la furnale, la cocserie, la oțelării, la laminoare. Și le spuneam, tot timpul: noi, la echipă, vom munci de trei ori mai mult decât ei. Unii s-au cam speriat și au plecat, mai ales că retrogradasem. Ce diferență uriașă, între cel care am venit și cel care am plecat. Hunedoara m-a format ca om. M-a completat. M-a făcut să mă simt om. Mi-a dat concepția clară despre viață și muncă. Iar echipa pe care am început atunci s-o gândesc era o echipă construită cu sudoare și muncă. Nu transferuri, nu valori de excepție, ci o înverșunată dorință de a face ceva, ceva prin muncă. Acesta a fost motivul pentru care, ajuns la Hunedoara, mi-am chemat și familia. Parcă presimțeam că se va întâmpla cu mine ceva deosebit. Și, după ce am luat hotărârea de-a rămâne, s-a întâmplat."
În cei șase ani petrecuți la Corvinul, familia Lucescu a locuit în Piața Florilor, în așa-numitul bloc al fotbaliștilor, alături de vedetele de moment ale clubului hunedorean. Există consemnate câteva amintiri ale vecinilor din acea vreme:
"Mircea Lucescu locuia la etajul al doilea, cu soția și copilul. Romulus Gabor, care a fost Gheata de Aur la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Tineret, a stat la etajul al treilea. Aici au mai locuit Nunweiller, Sandu Boc, Florea Dumitrache și alți fotbaliști buni de Națională. Lucescu era cel mai serios. Pe ceilalți fotbaliști îi controla în apartamente, să vadă dacă nu au sticle de băutură, iar dacă îi prindea băuți, îi pedepsea."
Copilul despre care povestește fostul locatar al celebrului bloc din Piața Florilor era chiar Răzvan Lucescu, pe-atunci un elev bun al Școlii nr. 6.
Un prieten din perioada aceea își amintea că:
"Am locuit, ca vecini de bloc, cu Luceștii. Într-adevăr, o familie cumsecade, fără aere de aristocrați. De altfel, Răzvan mi-a fost coleg de școală la generala 6. După ore, jucam fotbal în fața blocului, și Răzvan veșnic era doar în poartă."
Un detaliu tehnic, referitor la indicațiile pe care Lucescu le dădea elevilor săi, poate explica afluența incredibilă a publicului, astfel încât stadionul era arhiplin la fiecare meci desfășurat în Hunedoara:
"Am mers pe un joc spectaculos. Jucând bine, poți să pierzi o dată sau de două ori, dar cu timpul vei câștiga. Jucând prost, câștigi o dată sau de două ori, dar cu timpul pierzi."
Din această viziune s-a născut jocul frumos al Corvinului, unul ofensiv și nu unul la rezultat.
La despărțirea de Corvinul, atunci când Mircea Lucescu a preluat echipa României, și-a dăruit ghetele și legitimația de fotbalist președintelui clubului, Gelu Simoc. Acesta le-a păstrat ani îndelungați, ca pe un cadou din perioada de glorie a Corbilor.
De altfel, pentru meritele sale din anii optzeci, antrenorul avea să fie declarat cetățean de onoare al municipiului Hunedoara, undeva pe la începutul anului 2013, împreună cu Ioan Andone, Romulus Gabor și Michael Klein.
 
Frumoșii puști nebuni
Povestea Corvinului a fost construită cu jucători dedicați, talentați și foarte tineri. De-aici venea entuziasmul și tupeul din jocul Corbilor. Ioan Andone a fost unul dintre ei, cel care-a devenit mai târziu un jucător emblematic al lui Dinamo și-al Naționalei, apoi un antrenor respectat în campionatul intern.
Andone a debutat în prima ligă la începutul lui martie, 1979, în meciul Sportul Studențesc - Corvinul (2-0). Iată ce și-a amintit despre acel meci, într-un interviu punctând momentele frumoase petrecute în Hunedoara:
"Am jucat în ultimele douăzeci de minute, în locul lui Nunweiller. A fost frumos, am avut emoții. Aveam doar optsprezece ani, eram în clasa a unsprezecea, iar când m-am întors la școală, toată lumea m-a aplaudat."
Primii bani câștigați ca fotbalist i-a obținut tot în Hunedoara. Au fost 1.700 lei, primiți ca indemnizație lunară pentru efort, la care s-a adăugat și bursa școlară, în valoare de 420 lei.
"Din acești bani mi-am luat o pereche de ghete Adidas și blugi Levi's. Blugi nu mai avusesem niciodată, până atunci. Radu Nunweiller mi i-a adus, de la București. N-am să uit acest lucru toată viața mea. Apoi, am câștigat mulți bani din fotbal."
Stadionul și brandul
Străjuită de statuia jucătorului care i-a dat numele, Michael Klein, arena din Hunedoara a fost complet abandonată. Ridicată la începutul anilor șaizeci, ea a fost locul unor evenimente sportive importante pentru comunitatea locală. Tot aici a ținut un discurs Nikita Hrușciov, fostul lider al Uniunii Sovietice. Se întâmpla în 1962, în fața unei asistențe de 30.000 de spectatori.
Deși autoritățile hunedorene au promis, încă din anul 2015, construcția unui nou stadion, nu s-au ținut încă de cuvânt, după cum n-au recuperat nici marca "FC Corvinul 1921", aflată încă în posesia afaceristului bucureștean Octavian Marin. Un grup de suporteri pătimași - organizați în Asociația Suporterilor Corviniști - este însă ferm hotărât să rezolve măcar această pierdere, iar pentru asta a început colecta publică de fonduri. Recuperarea simbolului corvinist este condiționată de suma de 47.000 euro. Până la începutul anului în curs, cel sărbătorind centenarul clubului, prin acțiunea Aducem Corvinul Acasă fusese strâns un sfert din această sumă. Într-un comunicat postat pe Facebook, membrii A.S.C. dau de înțeles că, în cazul în care Primăria se va implica în tranzacția cu actualul deținător al mărcii, acoperind și cuantumul necesar, banii deja strânși de suporteri, adică 12.000 euro, vor fi investiți în Centrul de Copii și Juniori ai Corvinului.