550 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Domnul Picap şi domnul Diafilm - despre uzul casnic al poveştilor

De Cosmin Manolache| 12 Mai, 2011 | Categorie: remember | Vizualizări: 1283



Tot ce e mai important în viață se întîmplă în copilărie, / așa cum credem noi, copilărioții -/ gîlme cu suflet care rimăm cu / și cărora ne cad și-acum chiloții / în goana nebună după pierdut timpul; / așa vreau să încep povestea asta formată chiar din două, / din două aparate, cărora avîntul și ardoarea / clasei ce cuprinsese țara / ani buni - printre ei și-anii noștri, primii, / care zvîrlitu-ne-au în casta castă a puștimii , / le-au spus pe nume-așa cum știm: / domnul Picap și domnul Diafilm. / Dar pentru mine lucrurile-au stat așa: / cam după cutremur, imediat, ori poate puțin înainte, / cutremurul din’77, încă-l țin bine minte, / din curtea casei vechi, de pe Ranetti / vedeam cai pe pereți, de-ați ști, / și lupi, și urși, și vulpi, și-o Mioriță, / pe Greuceanu și pe fata cu scufiță, / veneau în curtea noastră pe-nserat / băieți și fete, femeie și bărbat, / doar nu era ca la televizor să-ți dea / doar ce vor ei. Åži de sub bolta / lu’ tataie pe jetul de lumină se ițeau / și-apoi îi așteptam să vină / înapoi, în aparat. Din nou, în seara următoare / porneam la drum cu toți pe-aceeași cale...



Pe vremea domnului Ceașcă eram dispus să ascult tone de povești versificate de dragul rimelor, dar mai apoi am văzut că poveștile se pot împăca de minune cu imaginile. Tata scotea în curte aparatul (ca mai sus) cu care proiecta diafilmele color produse de studioul cinematografic Animafilm. O mică demonstrație de magie, asta se întîmpla. Un tur de forță care nu depășea o jumătate de oră, apoi ghearele somnului aveau toată libertatea să ne înșface din moalele copilăriei. Nu oricine avea un aparat dia — așa credeam atunci, așa cred și acum. Vremea în care povestea nu se lăsa spusă de un film, pentru ca la Walt Disney aveam rație, ci de un soi de carte expandată pe spinarea casei vecine, răsfoită cu o rotiță, un fel de mouse, înainte-înapoi, cu opriri mai scurte sau mai lungi, după dorințe, da, vremea aia a fost vîrsta de aur.
A venit apoi Mihaela, iar după ea Pic și Poc, Lolek și Bolek, Tom și Jerry — cupluri celebre, cupluri de aur și de platină —, trioul Popeye, Olive și cu Bluto... Multă mișcare, multă fîțîială pe ecran, dar parcă prea erau mură-n gură. Crescusem și îmi aminteam aparatul dia-. îl aveam la îndemînă. Am scotocit după el și l-am găsit pe domnul Diafilm, am reluat micile role cu povești și, pierindu-mi între timp entuziasmul ăla preșcolar, am trecut la încercări. Mici eseuri de tehnică cinematografică. încercam să-mi fac propriul film. Åži am decupat din foi de mate fîșii pe dimensiunile ale rolelor, am dat găurele pe margini, apoi, în sfîrșit, am creat scenele. îmi închipuiam că puterea becului din interiorul aparatului avea destulă forță pentru a învinge opacitatea hîrtiei. Atîta speram să-mi văd desenele făcute cu stiloul proiectate pe tavanul întunecat, încît am sucit focalizatorul minute bune, doar-doar din pîcla aia va evada măcar o liniuță, un clară — nici nu mai conta culoarea. Dar transparență, ioc. O vreme mi-am forțat ochii. Ajunsesem să cred că văd ceva. Ochii fuseseră deturnați de pe orbita lor funcțională, băteau cîmpiile de var ale tavanului. Mai realist s-a dovedit a fi simțul olfactiv. începea să miroasă a ars și asta nu era bine. Mi-am dat repede seama că puteam intra într-un mare bucluc și am renunțat la cariera cinematografică.

Totuși, sperietura nu mai era atît de mare, ca în urmă cu cîțiva ani, cînd ascultînd povești pe vinil cu ușa încuiată (mama spăla rufe la baie și era mai bine să ne izolăm reciproc), am început să explorez diversitatea obiectelor de uz casnic. Să fi fost de vină și vocile personajelor? începutul poveștii fusese probabil ca torsul pisicii, adormitor. Nu mai știu cum am pus mîna pe veioză. Parcă eram teleghidat. Am demontat-o ca pe un pistol mitralieră, pînă la ultima componentă. Dar — cu toate piesele alea în față, stinghere pe covorul de iută, cu aceleași voci care grăbeau povestea spre punctul culminant, m-a cuprins frica. Brațele de metal cu firele încorporate, becul, globul de sticlă, firul cu ștecher, comutatorul, diversele manșoane și șurubăraia, toatea astea puteau exploda. Eram convins. Văzusem pe vremea aia niște filme și știam că există explozii. Vocea din poveste, a cui o fi fost, răsuna în ecouri tot mai amenințătoare, iar spaima mea se umflase la cote continentale, ca Dunărea în zilele ei mîloase. Am vrut să sar pe geam, dar asta chiar că nu se putea. Am bătut în ușă ca un deținut nevinovat, însă zgomotul mașinii de spălat Albalux era pentru mama întîia preocupare a zilei. în cele din urmă a ieșit, probabil să bea apă. Așa ne-a auzit. Soră-mii i se albise fața, amuțise. Atîta mai știu, că explozia n-a mai avut loc, asta e într-adevăr o amintire solidă. Apoi i-am ascultat pe Gigliola Cinquetti și pe Don Backy, mult mai relaxați, de-a dreptul fericiți. Presupun că atunci am căpătat o mare încredere în vocile protectoare ale picapului (prefer să-l transcriu așa, așa cum îi ziceam pe-atunci aparatului de radio Pacific cu pick-up-ul încorporat undeva în partea superioară). Fusese un moment salvator, după ce la cutremur, cînd tataie ne luase pe mine pe-o mînă, iar pe soră-mea pe cealaltă, Pacificul îi căzuse pe picior, casa încă mișcîndu-se și el tot înaintînd și reușind să ne scoată la aer. Åži-am tot ascultat povești de-atunci. Părinții ne lăsau liniștiți în plata lor: aparat și disc, scriitor și interpreți. O mașinațiune care în cele din urmă a făcut din mine un om lipsit de pragmatism, gata oricînd să-și piardă timpul ascultînd povești. Frate-miu nu s-a lăsat dus așa de ușor. Bineînțeles, știa și el poveștile pe de rost, replică cu replică, cu acente, alăturîndu-mi-se o vreme. O artă a interpretării bine însușită. Păcală jucat de Dumitru Furdui sau Dumitru Furdui, în pielea sonoră a lui Păcală, făceau un intertext răsunător în replicile noastre casnice. Apoi, frate-miu, încă de cînd învățătoarea a deschis concursul Cel mai bun povestitor, a început să dea din el tot ce știa. Muc și sfîrc. Dozat. La centimă. A surclasat orice încercare de a i se amenința podiumul. O didactica nova eșuată — sărmana învățătoare. Cîteva ediții a ținut concursul, apoi s-a desființat pentru că Manu amenința să cîștige toate cărțile pe care învățătoarea le aducea din propria-i bibliotecă pentru premii.

Adevărul e că la Pacific, spre deosebire de aparatul dia, nu prea aveai ce experimenta. Mă rog, ne mai jucam noi cumva pe turații diferite, trecînd ba pe voci groase, ba pe pițigăiată, ori dînd placa în sens invers, ca la un fel de platane. însă nu era decît o joacă întîmplătoare, fără un scop precis și asta ne cam plictisea. O singură dată am încercat să fac ceva cu adevărat important cu ajutorul Pacificului: o crimă, o răzbunare, o copilărie a naibii de serioasă — dar asta în povestea următoare. O poveste, anticipez, filatelică.

cosmin manolache

Despre autor

Cosmin Manolache
COSMIN MANOLACHE este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com

0 comentarii

Scrie un comentariu

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.