525 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Mi-amintesc cuvintele astea, pe care mi le-a spus pe scară, când plecam:" Nu ne pot omorî pe toți".

De Difuzor GF| 22 Decembrie, 2018 | Categorie: remember | Vizualizări: 300

Mihaela Gherghișan
Acum 29 de ani dispărea în preajma sălii Dalles prietena mea Diana Alexandra Donea (foto sus), născută în Bucuresti la 20 iunie 1972. Avea 17 ani, nu 18 si nici 19 ani așa cum văd prin unele articole de presă și alte lucrări. Era elevă în clasa a XII-a a Colegiului Național Sf Sava, se pregătise timp de un an pentru examenul la Facultatea de Arhitectură, dar cum părinții o descurajaseră, se hotărâse să-și prezinte în vară candidatura la ASE.
Luni pe 18 decembrie am fost în vizită la ea în Drumul Taberei. Am comentat evenimentele de la Timișoara. Ne-a zis, mie si altor prietene care o vizitam, că dacă revolta se mută la București, ea iese în stradă. Mi-amintesc cuvintele astea, pe care mi le-a spus pe scară, când plecam:" Nu ne pot omorî pe toți".

E ultima imagine a ei care mi-a rămas în memorie: ea, în pragul usii apartamentului, cu un genunchi flexat, în blugi si papuci, cu capul un pic aplecat pe umărul drept. E imaginea pe care o păstrez. Eu coborâsem vreo două trepte si mă uitam de jos la ea (cum mă uit de atunci) si o ascultam gândidu-mă că are dreptate. Nu ne pot omorî pe toti....

Cred c-am mai vorbit apoi la telefon miercuri. Joi, pe 21 decembrie, am primit un telefon de la prietena noastră comună Andreea, de care Diana era de fapt mai apropiată, care mă întreba dacă stiu ceva de ea. Dispăruse de acasă în ciuda rugămintilor mamei sale care o sunase de la serviciu pe la prânz să-i spună să nu iasă nicăieri. A doua zi de dimineată m-a sunat mama ei. O credea dusă la un băiat, prieten cu mine. Mi-a zis: dă-mi numărul lui, iți jur că nu sunt supărată. I l-am dat. Ba l-am sunat si eu. Nu știa nimic de ea. Alde văr-miu, fie iertat, nu știa nici el nimic, niciunul din gașca nu stia. Mi-au mărturisit că ei s-au dus spre Universitate, venind de la Parcul Pache , spre ora 17h , dar că s-au si întors înainte să ajungă acolo. Ne întrebam : să fi fost si ea aseară acolo?
Fusese. Restul nu-l mai povestesc, e mult prea urât. Si pe măsură ce trec anii, rămâne la fel de insuportabil acel moment când am pierdut-o noi toti pe Diana....



Simona Cosma
Cam asta am văzut pe 22 Decembrie 1989 când am ajuns in Piața Revoluției, mergând pe jos din cartierul Berceni, chemată acolo de un vis in care credeam ca voi schimba lumea. (Foto Sus) Cu greu am reușit sa plec acasă, noaptea in jur de 12, după ce am foat prinsă in câteva ambuscade, după ce am scăpat neatinsa de un glonț rătăcit care mi-a fâlfâit pe la tâmplă și după alte câteva întâmplări destul de incredibile. Eram speriată tare și după doar 14 ore petrecute acolo, printre gloanțe, morți, miros de praf de pușca, împușcături, bubuituri și Dumnezeu știe mai ce, nu îmi doream decât sa ajung acasă, la familia care nu credea ca mă va mai vedea vreodată. Plecasem (deși părinții îmi interziseseră sa ies) optimistă, fericita, hotărâtă și decisă. M-am întors înfrântă, speriată și tristă. După atâția ani am rămas doar înfrântă și tristă.

 

Roxana Dascălu
Acum 29 de ani, lăsam acasă un bilet, mamei, spunând ca am plecat sa iau brad de Craciun...A fost Crăciunul libertăți noastre - insangerată și însingurată. Îmi amintesc un grup de tineri, în fața Teatrului Național, cu lumânări aprinse, apoi fuga noastră din fața tunurilor cu apă, primele trupe anti-demonstranti, cu scuturi si căști, cum numai in filme mai văzusem, iar noaptea, tarziu, un cuplu tânar, ea gravidă, care ne-au spus că merg să mănance, pentru ala mic, nenăscut, dar se vor intoarce...În noaptea aceea, cea mai lungă, parcă, de acum 29 de ani, centrul Bucureștiului răsuna ca Beirutul în plin război...Dimineața, am auzit un vuiet ca de fluviu, huruind - erau oameni care veneau pe jos, din cartierele muncitoresti, mulți, să iși caute copiii...Restul e istorie - istoria noastră.

Copiii, tinerii aceia, care strigasera în noapte "vom muri si vor fi liber!" Să nu ne întrebe oare ei, acum, ce am facut cu libertatea noastră?
Crăciunul să va fie luminat, sărbatori cu bine!
 




Mihai Gîtlan - un tânăr din București în vârstă de 19 ani. Mihai a fost ucis în seara de 21 decembrie în faţa Sălii Dalles. ''A fost împuşcat în cap după care a fost călcat în picioare de mulţimea panicată. Au tras în el nişte bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă militară'' - spune tatăl lui Mihai. 13 tineri au fost macelăriți pe 21 decembrie, la ora 17:30, la Sala Dalles. Acești tineri au murit pentru libertate.
A strigat jos comunismul şi a oferit flori trupelor din faţa Sălii Dalles. A îngenuncheat şi s‑a rugat pentru morţii Timişoarei. Era 21 decembrie 1989, ora 17.30. A primit trei gloanţe mortale. Avea 19 ani şi a fost prima victimă a revoluţiei de la Bucureşti. I se spunea Micky Rockerul.“ - scrie pe piatra lui funerară din Cimitirul Eroilor Revoluţiei, din București. (Via Ștefan Mardare)





Anca David Titorov
29 de ani. 29 de ani de la ziua când un om a căzut lângă mine, secerat de gloanțe. Pe trotuarul din fața sălii Dalles. Nu știu nici astăzi dacă a murit atunci sau e încă în viață. Dar îmi amintesc chipul lui, și ochii lui. Privirea lui uluită, întrebătoare.
29 de ani de când am zărit pentru întâia dată rânjetul sarcastic al unui individ, despre care aveam să aflu că se numește Ion Iliescu. Din dreapta lui, mă priveau prin ecranul televizorului ochii unui biped în haine militare. Se numea Nicolae Militaru. Îmi amintesc că avea o căutătură cinică, crudă, care mi-a dat fiori reci pe șira spinării. Una dintre cele mai sinistre priviri pe care le-am văzut în viața asta. Niște ani mai târziu, generalul Stănculescu avea să îmi povestească, într-o cameră cenușie din închisoarea Jilava, cuvintele cu care acea arătare aranjase, la telefon, ca cel care îl denunțase ca spion KGB să fie ucis în stradă. Împreună cu cei șapte tineri care au avut neșansa să se afle alături de el în acea zi. Fără milă.
Când mă gândesc la "revoluția română", când derulez imaginile în gând, astea sunt primele cuvinte care îmi vin în minte: "fără milă".
Astăzi, după 29 de ani, Ion Iliescu este președintele Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, cu bani alocați din bugetul Senatului. Este inculpat în dosarul Revoluției, pentru crime împotriva umanității - dar cui îi pasă? Iar "partidul" incubat în acele zile, în spatele unor uși prin care nu pătrundeau gloanțele ucigașe, continuă să rânjească cinic la mesele puterii și să ne facă și desfacă viețile. Cu alți actori, în aceeași piesă, la care noi asistăm cu o privire uluită, întrebătoare. Striviți de terorismul mutilării acestei nații blânde de "golani". Crăciun fericit!
 

foto Laurențiu Gâlmeanu - www.muzeuldefotografie.ro




Ciprian N. Isac
În acea zi de 22, ieșisem din schimbul trei, cel de noapte. Pe vremea aia lucram în nemărginitul Combinat Siderurgic Hunedoara la cuptoare 1000, Blooming. Aflasem că la Timișoara se murea și parcă venise momentul să ieșim și noi în stradă. Nu știu cine stabilise și când, dar toți știam că în acea dimineață, la cinema Flacăra, de la capătul magistralei, se va strânge lumea. Eu locuiam la vreo trei km de oraș iar ajuns acasă am fost doborât de oboseală. Săptămâna de lucru noaptea mă termina, se întâmpla să adorm în autobuz în drum spre casă, mă trezeau cunoscuții când trebuia să cobor. În schimb tatăl meu s-a dus. Avea 57 de ani și spunea că ale lui sunt în urmă, și că trebuie făcut ceva pentru cei ce vin. Asculta de mulți ani Europa Liberă, știa cam ce întâmplă în lume. La Flacăra s-a strâns un grup destul de mare, s-au mișcat spre centrul orașului, spre Sfat, n-au fost incidente. Aflu acum însă că simțeau mitralierele în ceafă cumva, exista o presiune.
Spre prânz, când am apărut eu în oraș, stema era dată jos de pe Sfatul Popular iar în față ardea un foc cu cărți de partid și nu numai. Mă întreb și acum de ce se numea “Sfatul Popular”. Sfat al oamenilor - nici vorbă, popular - din contră, nimeni nu iubea acel loc.
Zilele care au urmat au fost absurde rău. A doua zi, în 23, murea împușcat Ion Maruneac, fiul unui prieten, coleg de muncă al tatălui meu. De câte ori povestea de Ion, tata nu-și putea stăpâni lacrimile, se întâlniseră doar cu o zi înainte. Scăpase de câteva luni de armată, era atât de fericit de tot ce se întâmpla, avea 22 de ani. Precum tatăl lui, Ion avea o deficiență de auz, întors la postul lui de apărare, nu a auzit somațiile. A fost împușcat de 4 ori, probabil de către chiar colegii lui de post. Mama mi-a spus că au fost la preveghi, haina lui găurită și plină de sânge stătea mărturie acolo, undeva agățată. El a fost unul dintre cei șase oameni care au murit în Hunedoara. Pentru asta orașul a fost declarat “Oraș Martir”
Cuprins de un entuziasm absolut oligofren, eu pluteam. Nu m-am dus la servici zile bune, nu știu ce a fost în capul meu, credeam că totul se dizolvă, dispare și că începem viață nouă. Într-un târziu mi-au trimis vorbă să merg la muncă, că nu sunt oameni. Mulți colegi erau cu arma în mână, apărau punctele strategice ale orașului, castelul de apă etc. Evident că n-am aflat niciodată de cine le apărau. În acele zile de panică s-au împărțit arme tinerilor. Pozele de mai sus spun multe. Aș fi luat și eu dar iubita mea de atunci m-a oprit. Și bine a făcut. M-am reîntors în combinat după câteva zile. Mi-amintesc că a urmat o lungă perioadă în care tot ce era legat de revoluție se consuma/ vehicula cu un nesaț animalic: de la zvonuri, la ziare, care ajunseseră la mare preț.

Foto Muzeul de Arheologie, Istorie si Etnografie, Hunedoara




Titus Vermeșan
Pe mine m-a prins „revoluția“ din decembrie în Timișoara fiind student în anul 2 la politechnica. Locuiam în căminul 19 la etajul 5. Prin 16 decembrie am auzit ceva afară, am ieșit toți la geam dar nu ne-am putut da seama exact ce era, nu ne vedea să credem că cineva strigă în stradă jos comunismul. În 17 am făcut un mic chef, seară a apărut un tip mai în vârstă care s-a așezat pe unul din paturi și se uită la noi. L-am întrebat ce vrea și a zis că doar se uită la noi cum petrecem. După vreo jumate de oră, o ora a plecat. Apoi am aflat ce se întâmplase afară și că mulți studenți ieșiseră la demonstrație.
În 18 decembrie am ieșit în oraș cu câțiva colegi, peste tot erau soldați înarmați, magazine cu vitrinele sparte, pe alocuri se mai vedeau și urme de incendii, nu aveam voie să mergem în grupuri mai mari de 3 persoane, imediat apărea unul cu pușcă automată și ne împrăștia. Unii din prieteni au ieșit pe stradă, unii s-au întors imediat, alții după câteva zile iar unii deloc. Fiecare avea câte un cunoscut care dispăruse. În căminul 7 trăsese un tab cu muniție de război, prietenii ne arătau găurile din pereți, proietilele trecuseră de peretele dinspre stradă și au rămas înfipte în peretele interior. Au tras doar din cauza că studenții au aruncat cu sticle și borcane după ei când au trecut pe stradă. Aveam pe atunci o prietenă de la ASE am mers să ad ce face, se trăgea într-una în complexul studentestc. Într-o sută de metri de mers mi s-a uscat gâtul de la aerul cu miros de praf de pușcă. Apoi ne-au trimis forțat acasă, căminele au fost luate pentru a caza minerii care să înăbușe revoltă „străinilor” în Timișoara. Ajuns în gara în Deva mă tot uităm în stânga și-n dreapta să văd dacă nu suntem urmăriți de securitate. Apoi a venit 24 decembrie cu execuția lui Ceaușescu.
În Hunedoara era destul de liniștit, doar că reușiseră câțiva copii să facă rost de arme și controlau fiecare mășînă ce trecea pe stradă. Atunci eram în febra evenimentelor, azi mă gândesc cu groază la cât haos a fost atunci. Prin 2 ianuarie m-a sunat un prieten din Timișoara că vin străinii cu ajutoare și că are nevoie de oameni, așa că am plecat din nou în Timișoara. Din păcate și atunci se mai trăgea prin oraș, probabil unii care făcuseră rost de arme și vroiau să arată cât sunt de puternici. Am locuit vreo săptămâna într-o sala de sport unde depozităm ajutoarele, în marea majoritate portocale și jucării de plus.
Zilele alea au lăsat o urmă adâncă în amintiri care nu se va putea șterge niciodată. 


Foto Constantin Duma, Opinia Timișoarei

Rudolf Graef
Revoluția m-a prins în Reşiţa, în bucătărie la Oma (bunica). Se vorbea la telefon, un telefon albastru care mai există şi acum, cu disc. Era soare pe strada Codrului. Urma să mă merg la prietenul meu cel mai bun, maghiar, care locuia la 5 minute de noi. Prima informație de care îmi amintesc este despre Timişoara. Nu este o informație, cât este sentimentul de grozăvie că Timişoara este izolată, încercuită şi că trupe militare se îndreaptă către oraş. Că un oraş poate fi tăiat complet de restul lumii mi se păruse ceva nemaipomenit. Şi idea că pe locuitori îi așteaptă o grozăvie monstruoasă, un genocid. Prietenul meu era la mine şi am plecat către casa lui. Pe stradă am apucat scurt, să înțelegem că Ceauşescu cade, chiar am strigat scurt „Jos Ceauşescu”, dar nu mai reţin dacă a fost altă zi sau aceeaşi, totuşi trebuie să fi fost la început, înainte de 22.12, fiindcă Ceauşescu sigur nu căzuse încă, după 22.12 nu am mai avut voie singuri afară. Principalul nostru subiect era însă LEGO, şi posibilitatea că ceea ce până atunci primisem doar prin pachete din Germania, va putea fi cumpărat în România (primele pachete de LEGO au apărut în Banat în magazinul din centrul Timişoarei, care a ars în timpul evenimentelor din 16-18.12, şi erau exorbitant de scumpe).
Următoarea scenă pe care o reţin este la bloc, cu brad, cu portocale poate, cu un televizor Olt. Deja lucrurile deveniseră macabre, nu mai ieşeam în oraş, şi ţin minte că se punea problema dacă şi cum să mergem la Oma, adică la bunici. Deja circulau zvonurile despre teroriști, că intră în case, că apa e otrăvită, că sunt duşi oameni la subsoluri pentru a fi torturaţi şi ucişi. Atmosfera era apăsătoare şi plină de pericol. Am ajuns în final din nou la casa bunicilor unde a început un maraton de reality show TVR. Practic am stat cu zilele la TV, şi ţin bine minte cum a fost executat Ceauşescu pe 24 şi cumcineva a spus că spus că nu trebuia să se întâmple pe 24 decembrie aşa ceva. Bunicul meu stătea şi fuma la geam, de afară se auzeau rafele de armă automată, toţi îl implorau să nu stea la geam. Apăruse însă de atunci idea că nu trage cineva cu adevărat şi că este un simulator. Reşiţa avea o unitate militară cu baterii antiaeriene, era oarecum un obiectiv militar. În orice caz oraşul era destul de des survolat de elicoptere. Era fascinant că televizorul acela care până atunci nu scosese mai mult de 2 ore pe zi de emisiune propagandistică din el, acum nu se mai oprea niciodată. TVR a făcut trecerea directă către un format de emisie contemporan. Tot în perioada aceea cred că am văzut un apartament nou în care urma să ne mutăm. Lângă gară, pe unde, fiind obiectiv strategic, erau postate gărzi revoluționare încă mult timp după revoluția propriu zisă. În preajma revelionului am apucat să trag şi cu pistolul, la un prieten de familie, procuror. Am tras pe balcon de distracție. Nu ştiu dacă a mai speriat pe cineva sau nu.
M-am bucurat că Ceaușescu cade. Ceea ce ştiam din cataloagele Quelle urma să devină realitate cândva. Cam ăsta era orizontul meu de așteptare pe atunci. Dar efectiv mă plictisisem chiar şi eu, 10 ani, de figura lui. Ce reţin este oarecum că deja de la începutul evenimentelor, cu toată incertitudinea din aer, toată lumea vorbea despre comunism ca despre un fapt exterior, ce nu făcea parte din viaţă, ceva ce dacă nu era mort deja, urma să moară în curând. Mai reţin o chestie, o scenă în autobuz, un autobuz plin ochi, venit prea târziu, în care un coleg de școală îmi povestea că o ghicitoare i-a întrevăzut lui Ceaușescu moartea. Nu îmi dau seama azi, dacă nu cumva  erau zvonuri lansate cu bună știință.

 

Prezentul articol este o culegere de texte martor din zilele revoluției. La majoritatea autorilor am cerut permisiunea pentru republicare. De unii însă nu am reușit să dăm. Prin urmare, dacă îți regăsești textul sau poza aici și nu ești de acord cu asta, te rugăm să ne spui și le vom scoate. Cu scuzele de rigoare.

Rugăm de asemenea pe oricine are vreo amintire de atunci, să ne-o trimită. Ce s-a întâmplat în acele zile trebuie arhivat, trebuie cunoscut. Asta e singura motivație a acestui demers. Mulțumim


 

revolutia romana

Despre autor

Difuzor GF
Material furnizat de prietenii sau partenerii noștri (Fundația Cărturești, One World Romania, Galeria Posibilă, Headsome Communications, Centrul Ceh, Muzeul Țăranului Român, Centrul Național al Dansului, Nod Makerspace, Asociația Ephemair, Poster Jam, The Institute) sau provenind din preluări /traduceri din Wikipedia, YouTube, arhiva Graphic Front, biblioteca Atelierului de grafică, sau alte surse. (menționate de fiecare dată la sfârșitul articolului)
Dacă dorești să distribui o informație din zonele noastre de interes, scrie-ne la adresa atelier@atelieruldegrafica.ro