482 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

O zi solemnă. Reloaded

De Cosmin Manolache| 24 Ianuarie, 2013 | Categorie: remember | Vizualizări: 1208

Acum şi mai mic, din ce în ce mai mic. Mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici - sînt al naibii de mulţi. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, mult mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur ca nişte flăcări. Nu sînt tocmai flăcări. Fîşii de pînză, hîrtie creponată, petice din piele. îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han! Şi eu îl întreb iar: De ce? El, ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E singurul din viaţa mea, nu ştiu să mai fi prins ceva asemănător, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi bucuria se imită la copii, toţi vorbesc între ei cu rîs şi strigături. De fiecare dată, la fiecare mişcare mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Deodată văd că sînt cam prea mulţi copii, apoi aud o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.


La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata acum, care a fost şi primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? îl întreb. E vară. Dacă nu e iarnă, sigur trebuie să fie vară, de-aia sînt aşa de mulţi. Dacă ar fi fost primăvară sau toamnă am fi fost la şcoală. E şi un indian, îmi place indianul. îmi place mult, foarte-foarte-foarte mult. Mi se pare că unii îl strigă Joe şi arată ca pe coperta unei cărţi de Fenimore Cooper. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, şi vopsite după cum i-a venit lui Joe fac tot haiul. Parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. Joe e un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Zîmbeşte, tata, şi aşteaptă să zîmbesc şi eu mulţumt de ceea ce văd. Tata a făcut drumul ăsta special pentru mine. Ca şi cum m-ar fi băgat într-un televizor. Sau întrun acvariu.


Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Atîta doar că nu trage şi pare prieten cu Joe. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Cowboy sau indieni sigur nu sînt. Aud de la alţii, trag cu urechea cum pot, că Joe şi cowboy-ul ar fi fost la puşcărie. Ce e aia puşcărie? Probabil deşertul unde se bat ei şi se aleargă cu caii şi trag cu pistoalele. Cred că aş vrea şi eu la puşcărie şi apoi să mă dea la cinematograf în faţa celor care sparg seminţe. Totul se tulbură, culorile şi zgomotele se înteţesc şi, de parcă am fi într-un carusel, îmi dau seama că face drumul întoars, spre centrul oraşului, cu multe case dărîmate după cutremur. Miroase mult a praf. Aerul Mizilului este unul prăfos, mai ales vara, cînd lumina filtrează gros perspectiva, norii. Se vede şi ciuperca Filaturii de lînă pieptănată pe care scrie: Trăiască Republica Socialistă România! De 1 Maiul cu care-şi începe Caragiale ziua solemnă a Mizilului de la 1900 nici vorbă să fi fost vreo construcţie aşa impunătoare. Tata mi-a zis că acolo sus se păstrează apa. Apă pentru ce? Poate pentru ploaie? Cine ştie? înaintăm, drumul e lung, praful se înalţă la fiecare pas, lumea se bucură şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Sînt şi femei cu cîte o burtă mare, de la o minge pe care cred că or să le scoată la stadion ca să ne facă o surpriză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care ne aşteaptă la parc, în copaci, de unde va face ca Tarzan. Apoi şcoala nr.3.


Acum chiar am ajuns la stadion, nu ştiam cum arată, auzisem de el de la tata cînd făcea clasamente cu Rapid Mizil. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii cum intră pe teren. Par mult mai mici, nişte furnici, dar se adună deodată şi muşuroiul schimbă toată impresia. Tata zice că este un car alegoric. Acolo este un nene care s-a suit peste toţi ceilalţi, stă în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă din piepturi lucruri pe care nu le înţeleg. îl întreb pe tata daca aşa e la stadion şi îmi zice că nu. E prima excursie pe stadion şi îi zic să mă mai ia. La meci, săptămîna viitoare, că vine Steaua la noi în amical... Apoi îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni cu dunguliţe şi foarte largi jos, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Ce-ar fi dacă papionul ăla ar începe să cînte? Stă în tribună mai sus decît noi şi tot întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele spre el, unii îl privesc curioşi, alţii copleşiţi de respect. Cel mai tare e că nu pare mascat, e aşa cum e el în fiecare zi. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă şi ne vom face somnul de după-amiază. De fapt tot întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. îl întreb pe tata cine e nenea ăla. E Luchi, îmi răspunde. Nici un om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. E el curist, dar e om de comitet, toată lumea îl respectă, n-ai ce să-i reproşezi — îl aud pe tata vorbind cu un vecin de gradenă. O să mai vin pe-aici. Cînd o să vină Steaua. Poate.


Foto: Arhiva Cosmin Manolache

cosmin manolache

Despre autor

Cosmin Manolache
COSMIN MANOLACHE este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com

0 comentarii

Scrie un comentariu

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.