503 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Moartea la Mizil

De Cosmin Manolache| 17 Iunie, 2013 | Categorie: remember | Vizualizări: 1129

Aş putea spune că am avut o relaţie specială cu moartea. Asta pentru că încă de mic am tot fost pe la diverse înmormîntări. Eram clasa întîi şi am trecut cu bine peste moartea lui Eugen, cel mai bun prieten la vremea aceea, pentru ca peste vreo doi ani să se ducă un altul, din blocul de vizavi. Pe Gabriel îl știam toți cei de la blocurile din Teilor, pentru că mama lui era profă de geografie. Uneori mă întreb dacă nu cumva se întîmplă să suprapun fapte și date într-o ordine care nu mai aparține realității. știu însă că am conservat destul de bine multe alte detalii în propria-mi bancă de imagini și gesturi.


înmormîntarea care mi s-a părut ceva cu totul ieșit din comun a fost cea a unui frizer destul de cunoscut, domnul Necula. Stătea tot în blocul de vizavi, ca Gabriel, la același etaj, 1. în noaptea dinainte sosiserăm de pe litoral, era vara lui 1978 și totuși oboseala drumului nu-mi lungise somnul. Eram nerăbdător să-mi reîntîlnesc prietenii și eram decis să ies degrabă la joacă. Pînă să ies însă, niște zgomote infernale s-au pornit între blocuri, ceva ce nu-mi fusese dat să mai aud pînă atunci. în mai puțin de un minut eram deja acolo, pe treptele scării B și priveam mut în fața spectacolului. Tot tărăboiul era făcut de o fanfară care își amplifica teribil sunetele de alămuri între pereții de betoane. Am avut senzația unui spectacol în primul rînd pentru că alaiul nu părea să se grăbească, doar era ultimul drum al domnului Necula. Apoi, pentru că personajul era așezat în dricul drapat cu pînză neagră și împodobit cu flori. Nu mai țin minte să fi văzut și cai mascați, dar e posibil să fi fost și așa ceva. și mai erau tînguirile care străbăteau aerul ca niște cuțite fără țintă. Domnul Necula era un frizer arhi-cunoscut, un țigan respectabil, așa se explicau onorurile pe care fanfara și dricul le impuneau de la sine. Cîți nu se tunseseră la el? Ca unuia pe mîinile căruia cetățenii își dăduseră căpățînile pentru a fi îndreptate cît se poate spre o țîră de frumusețe, domnului Necula i se cuvenea un omagiu flamboaiant. Habar nu am dacă toată această tevatură era firescul ori un lux. Cu siguranță a fost un spectacol greu de uitat pentru mulți. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie și așa mi-a rămas întipărită acea zi. în orice caz, a fost singura dată cînd am văzut în Mizil un cortegiu funerar cu fanfară și am alergat uimit alături de alți copii după bănuții pe care rudele îndoliate îi aruncau la cîte un colț de stradă.



La mai mulți ani după acest eveniment, prin anii ’90, cineva mi-a oferit două sculpturi în lemn și care demult fuseseră niște extensii ornamentale și simbolice ale dricului de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din oraș. închipuiau doi soldați romani — nu știu cîți fuseseră prinși în montura dricului —, dintre cei care vegheaseră piatra mormîntului lui Hristos și ajunseseră ca vai de mama lor, pătați de ceară, prăfuiți, împînziți de păianjenii anilor cît stătuseră abandonați în clopotniță. I-am luat și i-am ținut alți vreo cincisprezece ani în biroul meu, agățați în perete alături de tot felul de alte curiozități. între timp aflasem că dricul zăcea în curtea casei parohiale, strîmb, ruginit, o ruină prin care se plimbau în voie găinile părintelui. L-am și văzut așa, stînd stingher și într-o rînă în dosul acelei curți, cînd am fost la înmormîntarea unui profesor de istorie care nu mai ajunsese să ducă la capăt monografia orașului. 
Tot cam în vremea aceea mi-a ajuns în mîini o fotografie dintre războaie cu o înmormîntare a unui cunoscut măcelar din oraș. Mizilul era un tîrg prăfuit la vremea aceea, dar se întrezărea un oarecare avînt, mai ales în aspirațiile mizilenilor, și asta se putea vedea în felul cum erau întreținute străzile comerciale și cum se țineau nunțile și înmormîntările. Dricul pe care-l văzusem eu în copilărie să fi fost același cu cel din fotografie? Aflasem apoi că parohia avusese de fapt două dricuri și că se renunțase la ele treptat. în imaginea îngălbenită nu am văzut cei doi soldați romani pe care eu îi recuperasem. O amintire, o fotografie și două obiecte. Poate că sînt îndeajuns pentru a spune ceva, concentrat, despre moartea la Mizil — poate că nu.


în sfîrșit, a venit decembrie 2012, cînd la Muzeul țăranului Român am avut ocazia să folosesc într-o expoziție — Arta trecerii — cele două siluete sculptate care vegheaseră mulți din morții orașului. Chiar dacă, vorba unul personaj din filmele lui Woody Allen — I’ll never say that life doesn’t imitate art again —, deseori arta se amăgește că-și poate lua revanșa în speranța de a articula superior una sau alta. Cel mai adesea salvează de uitare rămășițe. Amintiri, fotografii, obiecte.

foto Arhiva Cosmin Manolache

cosmin manolache

Despre autor

Cosmin Manolache
COSMIN MANOLACHE este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com

0 comentarii

Scrie un comentariu

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.