Octavian Bour – creatorul logo-ului Farmec, Cluj. "Eu m-am luptat mult să ajung să exprim totul fără ajutorul cuvintelor"

- N-am desenat-o domnule, am tăiat un “F” dintr-un letraset, să zicem. De fapt era o fotografie dintr-un letraset, care astăzi nu se mai poartă, dar pe vremea aia era ceva. Am tăiat un “F”, am pus acolo, am scris în dreptul lui Farmec, am mai modificat un pic, am pus-o într-un cerc…

Asta ne spune graficianul Octavian Bour și cam asta am presupus și noi la Atelierul de grafică, lucrând la seria cărților Grafică fără computer. Multe dintre alcătuirile grafice din anii comunismului păreau luate din alte reviste, din alte țări și încropite după nevoile noastre. Contextul ne îndreptățea să credem asta – statul român nu s-a sfiit să fure masiv, de la tehnica articulației autobuzelor Ikarus până la cea a fabricării diamantelor artificiale. Prin urmare furtul de fotografii și litere nu însemna chiar nimic. Oricum multe dintre ele au fost atât de urât preluate, reproduse, retipărite, încât nu ar fi putut constitui probă pentru nicio instanță de apreciere.
Să tragi totuși o concluzie definitivă ar fi pripit și total nesăbuit. Tabloul acestei bresle e ajustabil cu fiecare caz pe care-l descoperim.
Deși nu au existat birouri de creație specializate în identități vizuale, logo-uri, sigle, logograme, au existat oameni care chiar se pricepeau să le facă. Pe de-o parte artiștii plastici graficieni care (unii dintre ei) au făcut lucrări/ sigle absolut notabile. Pe de altă parte inginerii proiectanți, zeii Rotring-ului, riglei de calcul, șabloanelor de litere, tușului, calc-ului. Îi găseai în păduri de planșete verticale, întinse pe etaje întregi (open space-urile acelor timpuri), în “centre de calcul” sau “de proiectare” în mai toate fabricile și combinatele mari. Printre nesfârșitele planșe cu proiecte se mai făceau uneori și logo-uri, semne, mărci.
Alt loc era atelierul amatorului profesionist, dacă mă pot exprim așa. Fiecare combinat, întreprindere mare avea un atelier și uneori un studio foto (chiar și de film) care se ocupa de lozinci, pancarte, plachete, care alegorice, omagii grafice, îndemnuri nobile, panouri, afișe de protecția muncii, expoziții, fotografie, filmări documentare, filmări educative etc. Chiar și unitățile militare aveau un “departament” de grafică, cu doi-trei soldați în termen, care se ocupa cu scrisul și cu desenatul. Anunțuri, panouri mobilizatoare, cataloage, hărți strategice, picturi cu floarea soarelui sau căprioare la izvor, pentru nu știu ce comandant – toate se făceau în  biroul PL (pregătire de luptă). Jobul era considerat “fix”, te scutea de instrucție, de gardă, servicii la bucătărie. Era destul de jinduit dar nu ajungeai acolo decât dacă “scriai frumos”, pilele nu erau suficiente.
Ca peste tot, în locurile de acest fel era destul de bine. Pe lângă faptul că oamenilor le plăceau ceea ce făceau, acolo se mesteca magiunul: aveai pe mână vopsele, pensule, scule, filme, hărtie fotografică și câte și mai câte, inexistente în altă parte. Și în plus aveai un oarecare grad de libertate, deplasări pe teren etc – lucru extrem de benefic în cadrul coliviei mari.

Multe sunt de povestit, poate nu-i locul acum. Una peste alta, ce vreau să spun e că multe din logo-urile de-atunci nu s-au făcut chiar pe genunchi, pe colțul mesei. Ele au plecat de pe niște planșete, din mâinile unor oameni specializați (ori de sistem, ori pasionați).
I-am numit amatori profesioniști, pentru că nu exista o școală pentru așa ceva. Calificarea se făcea din mers, la locul de muncă. În marile orașe industriale ale României comuniste, preocupările educative în zona esteticului se opreau la casele pionierilor și la școlile populare de arte. Orașele gemeau de licee industriale, școli profesionale, tinerii se pregăteau pentru oțel, laminate, industrie ușoară etc. Licee de artă erau câteva în țară iar la facultățile de arte locurile erau numărate pe degete.
Cu tot acest context, s-au lucrat o mulțime de logo-uri, unele au funcționat foarte bine și majoritatea au ajuns să fie înregistrate în cataloagele OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci). O selecție cu cele mai bune o puteți găsi în cartea noastră Grafică fără computer III. A fost o plăcere să le descopăr în arhive. Unele de minune, altele minunate.

Sigla companiei de cosmetice Farmec, din Cluj, face parte din această categorie. Ai putea fi tentat să crezi că a fost o încropeală cu elemente luate de la alții. Adevărat parțial. Precum spunea cineva: Letraset-ul era Sutterstockul lor de-atunci, nu-i putem acuza pentru asta. Oricum, dacă nu te pricepi să le pui împreună, să le redesenezi, poți să ai toate sursele din lume, nu iese mai nimic. Vedem azi cât a reușit să fie de nătâng logo-ul românesc postdecembrist.
Și-apoi sigla Farmec a fost validată de timp, peste 50 de ani. Te poți pune cu asta? Cam greu.

Mă opresc aici, aveți mai jos dialogul cu Octavian Bour, realizat de Ștefan Asafti + linkul unui interviu în Făclia de Cluj. Trageți concluzille proprii și dacă mai găsiți meseriași din acele timpuri, nu ezitații să ni-i semnalați și nouă. Pentru un tablou cât mai complet al graficei de odinioară. Mulțumim.

Letraset a fost o companie fondată în Londra în anul 1959, cunoscută mai ales pentru produsul ei Letraset Type Lettering System, niște folii de pe care se puteau transfera litere și alte elemente decorative pe suprafața dorită. Și această idee a fost furată și pusă în aplicare în România la intreprinderea de mase plastice Viitorul Oradea. Foliile se numeau Vitolit sau Vitodecor.


Letrasetul romănesc produs la Oradea