Roberto Bolaño – 2666. O oază de oroare într-una dintre cele mai frumoase cărți – Stiftung Buchkunst, Lepzig

El Diario, un ziar local din orașul Juárez, estimează că între anii 1993 și 2010, în Ciudad Juárez au fost ucise 878 de femei. Julia Estela Monárrez Fragoso, cercetătoare în științe sociale, care își desfășoară activitatea la ElColegio de la Frontera Norte in Juárez, va scrie că „între 1 ianuarie 1993 și 15 noiembrie 2012, în Ciudad Juárez au fost înregistrate 1481 de femicide.”
În Ciudad Juárez, Mexic, între anii 1993 și 1997, au fost găsite 110 cadavre de femei tinere și foarte tinere, după cum relatează reporterul de investigație Sergio González Rodriguez. În urma unei corespondențe dintre reporter și Roberto Bolaño, acest număr, 110, devine un număr de femei transformate în victime ficționale ale romanului 2666. Romanul este scris în timp ce Bolaño agoniza în dureri îngrozitoare din cauza cirozei care-i va termina viața înainte ca el să termine romanul format din cinci părți și publicat în 2004, la un an după moartea lui.

Acum, 15 iulie 2020, în ziua asta nu prea frumoasă pentru mine, îmi amintesc de cât de greu mi-a fost să trec peste partea a patra din 2666, parte formată din aproape 280 de pagini de oroare, în care osul hioid este personaj principal, fiind găsit rupt la fiecare dintre cele 110 femei omorâte în omonimul ficțional al orașului Juárez, orașul Santa Teresa. Dacă tot am pornit pe drumul amintirilor, mă gândesc la prima dată când am dat peste o referință a cărții ăsteia pe care mulți o numesc ba monumentală, ba capodoperă, și care pentru mine este fix „o oază de oroare într-un deșert de plictiseală”, așa cum bine o anunță chiar Bolaño, în motto-ul care îi aparține lui Baudelaire. Bolaño aruncă cifrele astea enigmatice, 2666, pentru prima oară în Amuleta, roman scurt, publicat în 1999, unde prefigurează cu ele un an în care lucrurile vor sta, dacă nu mai rău, atunci cel puțin la fel:

„(...) și apoi am început să mergem pe bulevardul Guerrero, ei, ceva mai încet decât înainte, eu, ceva mai deprimat decât înainte, iar bulevardul, la ora aceea, semăna, mai mult decât cu orice altceva, cu un cimitir, dar nu cu un cimitir din 1974, nici cu un cimitir din 1968, nici cu un cimitir din 1975, ci cu un cimitir din 2666, un cimitir uitat, de sub pleoapa unui mort sau a unui nenăscut, scăldat în umorile lipsite de pasiune ale unui ochi care, dorind să uite ceva anume, a uitat tot.” (Amuleta, Roberto Bolaño, traducere Mina Decu).