679 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Festivalul plăcintelor – Poiana Răchițelii 2019 (70 fotografii)

De Ciprian N. Isac| 08 Noiembrie, 2020 | Categorie: obiceiuri remember | Vizualizări: 470

De pădureni am aflat prima oară pe navetă, când începusem școala la oraș, în clasa a cincea. Primele patru le făcusem la școala din sat, desființată între timp (ce bună ar fi fost acum). Mai bine zis pe “cursă” – așa-i ziceam noi mașinii care ne ducea la școală. Nu se folosea cuvântul autobuz. Ei erau acei oameni mai prăfuiți, mai transpirați, mai ponosiți, la văzul și în vecinătatea cărora noi cam strâmbam din nas. Apropierea de oraș (noi la 3 km, ei la 20-30-40) ne făcea mai aroganți și o să explic de ce. Ei, cei “de la păduri” erau mai aproape de pământ, cu joburi mai puține la stat (spre deloc), mai departe de orașul înfloritor. Asta le-a creat lor un complex și nouă o ușoară superioritate. Noi eram cei integrați de sistem, noi munceam în combinat, aveam magazine, electricitate, portrete la panouri de onoare, zahăr, ulei ambalate frumos, rochii și pantaloni la comandă etc. Ei, nimic din toate astea. E-adevărat că tot noi aveam și colectivizare, poluare, atribuțiuni de UTC sau de partid, munci patriotice, PTAP (Pregătire a tineretului pentru apărarea patriei), dar asta nu conta, părea că toți înțelegeam că prosperitatea vine cu un preț care trebuia plătit fără prea multe comentarii și împotriviri. Nimic din ce aveau ei mai de preț atunci, respectiv: aer curat, mâncare sănătoasă, lipsă restricții, libertate, drept asupra proprietății, drept asupra bunurilor produse etc, nu erau apreciate de nimeni. Ei au fost multă vreme considerați niște periferici de care orășeanul se poate lipsi, dar a căror brânză era bună cum nu găseai niciunde în comerțul socialist. Niciodată nu am înțeles de ce strigătura: Pădurene lapte-n troc, adă fata să ți-o joc! era spusă mai întotdeauna în batjocură. Stai puțin, laptele lor era foarte bun, nu? Și fetele lor frumoase, nu? Deci? Între timp lucrurile s-au mai reglat, ei s-au tras mai spre oraș, și-au cumpărat case mai aproape, orășenii și-au mai făcut case de vacanță pe la ei, ne-am mai amestecat. Totul bine.

Totuși, printre cele de mai sus era un lucru pentru care erau apreciați. Din pricina căruia se întâmpla să-i mai vedem pe la televizor sau pe scenele Cântării României. Absolut contradictoriu pentru noi: uite măi, de la păduri, cum naiba, dar n-arată rău și nici nu cântă rău și nici nu se mișcă rău, ce fain, da, așa da… Exista deci un palier, cel artistic tradițional, etnic în care ei puteau sta alături de oricare alții din țară. Ba chiar și din alte țări.
Mie nu mi-a plăcut în mod deosebit costumul pădurenesc (o să ziceți că am rămas arogant), cămașa femeii tinere mi s-a părut întotdeauna într-un dezacord cromatic infernal dus până la violență. Una izvorâtă parcă din complexul pomenit mai sus: hei, sunt aici, o să cos roșu pe cămașa asta până ai să mă vezi!!
Privit însă în ansamblu și mai ales în timp și pe categorii de vârstă, costumul pădurenesc are lucruri minunate, emoționante. Pe de-o parte avem profilul tinerei dezinvolte, fâșnețe, cu costum violent care a cusut la el până l-a făcut rigid și greu – reprezentată în pozele de mai jos de tânara care s-a prins că-mi place costumul și mi-a pozat rece și rigidă precum o veritabilă sculptură. Iar pe altă parte avem bunica de pus la rană care-ți face plăcinte și pe care ai dori s-o ai oricând ți-e greu. În al cărei costum, așezat în toate cele, s-a inversat totul – negrul din florile mici a devenit background, florile mari și roșii au devenit mici, discrete, rafinate, înțelepte. Albul și-a câștigat locul, totul îți spune șoptit că nu-i nevoie să strigi, că există și alte tipuri de atracție și alte tipuri de a te face ramarcat. Bunica, pe cât de gârbovită pe-atât de monumentală.
Evident că între acești poli propuși de mine, femeia tânără și cea în vârstă, poți situa toate celelalte categorii de vârstă, sex, costum, cromatică, desen, funcționalități și ce mai vrei.
Dar de bună seamă că au făcut-o deja alții mai bine, motiv pentru care m-aș cam opri acum.



Mai multe date despre pădurenii din Poiana Răchițelii - Cerbăl găsiți mai jos într-un material documentat de Petra Torsan, căreia îi mulțumim.

Fotografiile sunt făcute anul trecut, în 11 august la Festivalul plăcintelor din Poiana Răchițelii, comuna Cerbăl. Cuprinde cadre din cele mai importante ritualuri ale zonei: slujba de duminică, nunta, munca la fân, bătutul țuhoniului, coasa, făcutul plăcintelor.


Poiana Răchițelii, una dintre cele mai înalte așezări ale pădurenilor (situată la aproximativ 1100m altitudine), este un sat din comuna Cerbăl, Hunedoara. Iar pădurenii (atestați documentar întâia oară la final de secol XIII), autohtoni care i-au asimilat pe muntenii veniți din afară, au fost (și continuă să fie) izolați geografic de vecinătăți, așa că au reușit - precum populația unui trib - să-și păstreze identitatea prin meșteșug și, în genere, prin arta populară locală.
Literatura de specialitate îi situează printre populațiile autohtone cele mai originale din punct de vedere meșteșugăresc. Dacă nu s-au ocupat deloc de ceramică, pădurenii s-au jucat cu lemnul (pe care l-au și exploatat de timpuriu) și cu țesăturile. Rugile (cruci) plasate la întretăierea drumurilor și căpșelele pentru băut apa sunt doar câteva dintre obiectele rezultate în urma prelucrării lemnului.
În ceea ce le privește jocul cu țesătura, pădurencele și-au creat un stil aparte, diferit de tot ce poți găsi prin împrejurimi. Deși bărbații lor nu se disting vestimentar atât de tare de restul pădurenilor, tot ceea ce le alcătuiește portul femeiesc este unic în țară. Pentru asta merită examinat din plin.
E limpede că în zilele de sărbătoare, la nunți și botezuri, la mese mari, lumea scoate din casă ce are mai bun de purtat. Aplecându-ne puțin asupra ținutei unei mirese pădurence, spre exemplu, vom afla că efortul de asamblare al ținutei e egal cu cel depus pentru aranjarea părului sub formă de conci (conș). Pe el e pusă perina, pe urmă șapța specifică regiunii (conică, în alb și negru, e mult mai sobră decât cea purtată de femeile din zonele vecine), pe urmă cârpa, toate prinse bine de tot cu multe ace colorate. Mai departe, ne uităm la cămașa lungă, cea care stă la baza ținutei, și care are două părți, șupeji și poale. Negrul și albul cămășii alternează cu motive precum coșiile sau budienele. Lucrătura cea mai grea se află pe mâneci, și anume zecile de motive geometrice arhaice, cusute de mii de ori, de mii de femei, până ce au devenit parte a memoriei culturale a pădurenilor. Voi enumera doar câteva dintre aceste motive, a căror terminologie nu e mai puțin colorată decât însăși cea a culorilor cu care sunt țesute: steaua, pizarul, tri, spicul grâului, pup, heli cu patru ochi, budiana (romb cu capete încrucișate), roata mare, pene, strâmbele - ultimele două destinate portului de zi cu zi. Și, aparținând generațiilor mai recente, heli cu flori.
Culoarea locului ți-o sugerează chiar frenezia culorilor de pe hainele pădurencelor, culori care prind viață prin mișcare și care, la rândul lor, dau viață unui joc vibrant, halucinant. Floarea persecului (magenta), băluț (magenta deschis), împersecat, mohorât (indigo), mohorât pă roșu (magenta închis), mohorât pă negru (violet închis), șinor pă roșu (cardinal), roșu (carmin). Și mai sunt încă multe, multe alte denumiri colorate.
Portul pădurenilor, despre care am scris puțin mai sus că nu are elemente-unicat precum cel al femeilor, merită, însă, pus și el sub luptă, chit că doar pentru pălărie, căpceaua legată de curea și laibăr. De-a lungul timpului (iar perioada de demarcație o reprezintă cea a Primului Război Mondial), accesoriul (pe de-asupra bun ascunziș pentru tutun și chibrituri) a variat în mărime. Modelul cel mai des întâlnit azi se aseamănă cu ce obișnuiau să poarte pe cap foștii vânători de munte și se distinge prin culoarea verde (uneori neagră) a materialului și prin peana din păr de mistreț. Căpceaua o poartă după ei la drum lung, legând-o de curea cu o curelușă mică. Tot la brâu își țin și cuțitul cu teacă, ornamentat din plin. Laibărul, purtat vara, e un soi de pieptar din lână albă. Mai demult, însă, se purtau și laibere închise la culoare. Elementele decorative, numărul, forma și culoarea acestora semnifică vârsta și localitatea de proveniență.
La venirea frigului, atât bărbații, cât și femeile poartă pieptare din piele de oaie (lipsite de ornamente) și mănuși din lână, iar cei dintâi își iau și o șubă pe de-asupra.

Bibliografie Romulus Vuia, Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoara (Editura de stat pentru literatură și artă, 1958)
Surse https://transilpedia.ro/zone/tinutul-padurenilor/




Foto Ciprian N. Isac

Graphic Front.ro împlinește în această toamnă, 10 ani. Aici găsiți alte articole #GF10 ani





 

poiana rachitalii placinte cerbal padureni costum popular petra torsan GF10ani mitologii personale petra torsan

Despre autor

Ciprian N. Isac
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.