728 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

"Sculptura rămâne o formă de rezistență împotriva fosilizării premature a spiritului" – Bernard Ionescu – sculptură și grafică de televiziune. De vreo 20 de ani.

De Ciprian N. Isac| 11 Aprilie, 2021 | Categorie: meseriași | Vizualizări: 496

Sau Beni, cum îi zicem noi, de când ne știm. L-am cunoscut în facultate, prin prietenii mei de la sculptură. Mi-aduc aminte de niște întâlniri cu el chiar după facultate – părea și chiar era cumva mai tot timpul un pas în fața noastră, avea întotdeauna job, lucra din timpul facultății, părea că nu-i lipsește nimic, era realmente mai relaxat și mai sigur pe el decât noi, ceilalți. Sau cel puțin așa îl percepeam noi. În studenție s-a întâlnit cu sculptorii Dinu Rădulescu, Napoleon Tiron, Aurel Vlad care l-au amprentat diferit, dar foarte puternic. A lucrat în sau pentru televiziune aproape 20 de ani, a plecat în Canada acum 17 ani, are o familie superbă și e la fel de sigur pe el. L-am regăsit cu ocazia acestui interviu, după ani de zile, foarte așezat în ale lui, cu o frazare foarte articulată, cu niște principii adecvate vremurilor, cu o prioritizare matură.
Bine Beniii! Cred că niciodată nu mi-ai povestit atâtea despre tine. A fost o plăcere să te ascult, mulțumesc foarte mult!



Ai terminat „Academia de Arte” din București, unde ai studiat sculptura. Consideri că a fost o alegere bună?
Cred că a fost cea mai inspirată alegere, chiar dacă după finalizarea studiilor, nu am continuat să lucrez sau, cel puțin nu într-o manieră constantă, încât să devină o profesie. Cu toate acestea, direcția, valorile, întreg „mind-set-ul” dobândit în perioada de formare, a amprentat puternic evoluția mea ulterioară și a făcut translația la Art Director și Motion Designer să fie una cât mai firească. Iar asta pentru că sculptura nu doar îți deschide posibilitatea de a vedea și reda lucrurile într-o altă manieră complexă, superioară, integratoare, ci îți oferă acces la un alt grad de înțelegere a realității într-un mod mult mai profund și mai articulat. E ca învățarea unei noi limbi străine, a unui alt limbaj care îți deschide perspectiva posibilităților de exprimare artistică și nu numai.

Totuși, ai vreun regret pentru că nu ai continuat să te exprimi ca sculptor?
Dar nu am renunțat întru totul la sculptură. Nici nu cred că poți renunța la sculptură, odată ce ți s-a încuibat în suflet și ți-a „contaminat” ființa. Este adevărat că nu m-am ocupat de sculptura la nivel profesionist, dar am continuat să modelez și să sculptez în continuare, constant, chiar dacă cu o altă intensitate și având o altă miză, una mult mai personală.

Sculptura a devenit o formă de „supraviețuire” într-un cotidian hipernormat, și o spun fără emfază sterilă. În modul în care o „practic”, umil și într-un anonimat asumat, sculptura rămâne o formă de rezistență împotriva fosilizării premature a spiritului.

Așadar, nu am nici un regret, dimpotrivă. Am fost scutit să intru în sarabanda aranjamentelor de culise de tot felul, nefiind condiționat să exist ca artist de vreun comanditar sau de o galerie. De altfel, structural vorbind, nici nu cred că puteam să mă „convertesc” compromisului conjunctural și să validez tacit escadrila de cupeți, comersanți și custozi care decid unidirecțional ce înseamnă artă.

Privind retrospectiv la anii în care te-ai format ca artist îți aduci aminte de vreun profesor din școală care ți-a marcat evoluția?
Pentru mine școala rămâne o perioada acumulărilor, dar pentru a fi artist nu este suficient să studiezi metode, să înveți practici și să aplici tehnici. Mai mult decât atât, ai nevoie de repere profesionale și morale. Cu toate că nu mi-a fost profesor stricto senso, întâlnirea cu Dinu Rădulescu prin intermediul artei sale, a lăsat o amprentă puternică asupra mea, prin modalitatea singulară de a aborda sculptura. Napoleon Tiron era, de asemenea, fascinant ca personaj. Un spirit cu adevărat tânăr, o sursă inepuizabilă de energie, care nu înceta să mă surprindă de fiecare data. Nu te plictiseai niciodată în preajma lui. În schimb, îmi pare rău că nu l-am putut aprecia la adevărata lui valoare pe Vlad Aurel, pe atunci asistent la facultate. Probabil, în acea perioadă nu aveam capacitatea de a înțelege ce lucruri extraordinare face. Dar îl apreciez acum.

Care ți-au fost mentorii de-a lungul timpului?
Nu am avut niciodată mentori, dar așa cum am precizat, am avut modele la care m-am raportat diferit. Desigur, de-a lungul timpului ele s-au schimbat, activat sau reactivatîn funcție de etapa de înțelegere la care am fost în acel moment.

Cât de autodidact a trebuit să fii și cât de mult ți-au folosit noțiunile acumulate în timpul studenției?
Îmi place să învăț și mă preocupă continuu să aflu lucruri noi, mai mult decât atât, e o nevoie interna de a afla și împărtăși informații noi, chiar dacă uneori am probleme din cauza asta pentru că îmi pierd focus-ul. Sunt interesat de atâtea lucruri care sunt diametral opuse, încât prins în iureșul posibilităților care mi se deschid, recunosc că adeseori în căutările mele îmi e greu să mă decid asupra cărui lucru să mă opresc sau când să mă opresc. Referitor la perioada de formare și la anii studenției, noțiunile de bază le-am deprins din liceu. Apoi, în studenție am început să le rafinez. Dar în fond, totul se rezumă la căutările tale, care dau măsura dimensiunii tale interioare, îți stabilesc grila de valori. Ele te definesc.

După ce îți finalizezi studiile ești total necunoscut. Care a fost primul job și în ce circumstanțe ai ajuns să-l primești? 
Eu am lucrat încă din timpul liceului. Și în cazul acesta sculptura a fost liantul, cea care mi-a adus și primul meu job plătit. Am realizat o comandă care, ulterior, m-a condus către un job ca graphic designer, deschizându-mi astfel perspectivele și drumul către ceea ce fac acum.

Care sunt principiile după care te ghidezi atunci când lucrezi? Ai vreunul de la care nu faci rabat niciodată?
Dacă te referi la partea artistică, da. După ce ți-ai dedicat ani din viață sculpturii îți este greu să te desparți de anumite deprinderi de a vedea, înțelege și refecta realitatea. Cred și caut frumusețea lucrurilor neconvenționale, însă nu îmi pierd timpul cu formalisme, cu trend-uri. O fac destul la job. Nu fac ceva care nu comunica nimic sau dacă nu am nimic de zis, doar ca să atrag atenția. Nu practic exhibiționsimul artistic.

Când primești un brief, la ce te gândești mai întâi? Cum pleci la drum”?
Într-o primă etapă sunt interesat de cât timp am la dispoziție pentru a finaliza proiectul. Și, în funcție de acest lucru încerc să prioritizez, să structurez și ajustez nevoile, astfel încât să ajung la un rezultat optim. Și în acest context, mă ghidez după principiului Pareto, aplicând regula 80/20 între planificare și execuție.

Care sunt particularitățile graphic design-ului de televiziune în funcție de tipul producției: film documentar, ficțional, reclamă, generic etc.? Ai putea să numești etapele de lucru, pentru că deocamdată, nimeni nu le știe.
Cele două mari direcții On Air și Off Air impun și propun modalități distincte de lucru. On Air se bazează pe un tip de grafică, care se întâmplă în timp real, a cărui dinamică presupune ajustări din mers, tocmai de aceea necesită o pregătire prealabilă laborioasă, extrem de minuțioasă și un control asupra tuturor scenariilor posibile. O pregătire corectă îți oferă mai multă predictibilitate, deci mai mult control atunci când ești pus în situația de a gestiona evenimente mamut, cum a fost, de exemplu, transmiterea rezultatelor alegerilor prezidențiale din SUA, când în procesul de producție/ difuzare au fost implicate peste 200 de persoane, a căror muncă depinde de modul în care reușești să valorizezi conținutul, să o redai informația într-o formă grafică coerentă, relevantă și atractivă. Deci, presiunea e enormă și nu e loc de erori. În 2016 când am realizat infograficele pentru alegerile pentru ABC News (New York), 71 de milioane de oameni au urmărit evenimentul în direct la televizor în Statele Unite, iar alte sute de mii se aflau în Times Square, fără să luăm în calcul expunerea internațională în social media. Pregătirea pentru acest eveniment, de la concept până la ceea ce s-a văzut pe ecran a durat 2 luni. În 2012 când am trăit prima experiență On Air a fost destul de stresant, dar în 2016 deja știam ceea ce e de făcut.
În cazul producției Off Air presiunea nu e la fel, deși ea există, însă nu la aceleași cote ca în cazul On Air. Practic, Off Air îți oferă și asigură confortul creației, ai mai mult timp să elaborezi și să experimentezi, iar ritmul de lucru nu este contiționat de dinamica imediatului. Posibilitățile tehnice folosite în cazul genericelor, Id-urilor și promo-urilor sunt mult mai vaste, tocmai de aceea îți stimulează latura creativă și îți evidențiază skills-urile. Dar acum nimănui nu îi place să piardă timpul. Noua tendință de a utiliza game engines oferă flexibilitate și un realism incredibil încă de la începutul procesului de creație. Trăim într-o lume puternic digitalizată și suntem deja familiarizați cu ele fiind prezente în viața de zi cu zi. Doar utilizând telefonul ne putem juca cu Augmented Reality.

Având ochiul format mai ales în direcția graficii de televiziune, ce observi, în general, în jurul tău? Încotro îți fuge privirea? Te obsedează imperfecțiunile din jurul tău?
Nu am cablu, iar de ani de zile am încetat să urmăresc constat programele televiziunilor. Urmăresc producțiile difuzate de CuriosityStream și Netflix.  Consider că e mai mult decât am nevoie, dar chiar și așa, mă gândesc să reduc timpul petrecut în fața ecranelor. În ceea ce privește așa-zisele imperfecțiuni, accidentele tehnice, ele sunt interesante și scuzabile într-o lume a analogului. Transplatante mediului digital, limitările tehnice proprii mediului analog, devin imperfecțiuni și sunt percepute ca fiind greșeli. Mediu digital e rece și tăios (sharp) și implicit, vulnerabil din acest punct de vedere, fiind susceptibil greșelilor. Dar mediului digital are incontestabil calitățile lui și trebuie exploatat în consecință. De altfel, nu văd rostul de a imita realitatea și de a transpune codul, mijloacele de tehnice și expresie ale analogului într-un mediu eminamente digital, chiar dacă în continuarea lumea se chinuie teribil să facă lucrul acesta.

Cum e divizată munca în televiziune? Lucrezi într-o echipă sau individual?
Nu am o regulă general valabilă pe care o adopt în toate situațiile. În funcție de complexitatea proiectului îmi adaptez instrumentele de lucru, dar recunosc că îmi place să lucrez singur, cel puțin în prima etapă, exploratorie, de „laborator”. Totuși, în faza de execuție și mai apoi, de implementare sunt multe etape importante unde am mare nevoie de ajutor (de exemplu, în programare).

Ai lucrat în perioada pandemiei? În munca ta, sunt lucruri pe care le poți face de acasă?
Lucru acesta e chiar amuzant, anecdotic chiar. Timp de 11 ani am lucrat ca freelancer, iar când în sfârșit mi-am propus să iau o pauză și să îmbrățișez un job care implică un contact social permanent, a venit pandemia. Astfel, am fost nevoit să lucrez din nou de acasă. Dar nu mă plâng, deoarece sunt expert în a lucra remote. Încă de la începutul activității mele, majoritatea clienților pe care i-am avut au fost din toată lumea. Remarc doar ironia situației: în momentul care am decis să nu mai fiu un „lup singuratic” și să fac parte din „turmă”, pandemia m-a repoziționat, readucându-mă la statusul inițial.

Cum vezi relația buget – timp – creativitate? Care dintre cele trei este mai ușor de sacrificat? Ai refuzat vreodată un proiect în care acestea trei nu erau reprezentate într-o proporție acceptabilă? 
Adevărul este că sunt destul de atent cu modul în care îmi construiesc relația cu beneficiarii, iar în anumite medii aș putea trece ca fiind exclusivist. Lucru acesta descurajează „mâncătorii” de timp. De restul problemelor care intervin pe parcurs mă ocup în mod creativ: le percep și tratez ca pe niște provocări, pe care încerc să le depășesc prin o bună organizare a timpului. Desigur, am fost pus în situația de a refuzat proiecte din lipsa timpului, dar evit să fiu prins simultan în mai multe proiecte. Ultimul proiect pe care l-am refuzat, din rațiuni de timp, a fost un meci organizat de UFC, dar asta s-a întâmplat anul trecut (2020 n.r.)

Ai plecat din România în 2003, cum ai fost primit de societatea canadiană? Povestește-ne puțin.
Știi întrebarea devenită marotă: „Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?” Răspunsul meu sincer de copil era invariabil același: musafir. Cred că asta am fost mereu și mi-am asumat statutul. De integrat nu cred că m-am integrat, în sensul asimilării, și oricum, după cât de mult am călătorit, e greu să cred sau să simt că aparțin întru totul unui loc. Iar dacă trebuie să definesc acel „acasă”, raportându-mă la modul în care rezonez cu un anume loc, atunci pot spune că sunt multe locuri pe planeta unde mă simt „acasă”. Dar „acasă” se poate schimba oricând. Iar dacă mâine aș fi nevoit să plec și să o iau din nou de la capăt, în altă parte, cred că are să-mi fie la fel de simplu. În fond, cu toții suntem niște „musafiri” în lumea asta.
 

Faptul că vii din România ți-a influențat modul de gândire și de acționa?
Problema originii și apartenenței poate fi o povară pentru mulți dintre cei care au emigrat. Nu poți alege locul unde te naști, la fel cum nu îți poți alege familia. Mai important este ceea ce faci din momentul în care poți discerne și poți lua decizii. Precum știm, sunt familii și familii. A noastră a fost una tradiționalistă, ghidată după reguli stricte, în care educația se făcea în spiritul cazon. Tocmai de aceea cred că sunt lucruri care îmi este greu să le uit și în anumite privințe, reflexele de gândire și automatismele comportamentale dobândite în perioada „aia”, în care trebuia să îți reprimi pornirile, au rămas sub formă reziduale și le purtăm ca pe niște umbre. Am constatat că limbajul și sonoritatea, cadența unei limbi îți influențează modul în care gândești și determină modul a în care acționezi. Așa că am învățat mai multe limbi și limbaje, tocmai ca să nu fiu „luat în posesie” doar de una.

Cum s-a reflectat această „moștenire în ceea ce faci?
Sunt român, dar dincolo de origini și background-ul cultural ceea ce mă definește și determină poziția mea în societate sunt alegerile mele.

Crezi că asta ți-a influențat alegerile și drumul?
B.I.:Drumul fiecăruia e determinat de suma alegerilor pe care le facem, deci, implicit, dacă a existat o influență notabilă în modul de alege și de a-mi selecta și formula opțiunile, aceasta a fost, probabil, datorată faptului că nu mai sunt în România, și implicit, nu mai sunt condiționat de anumiți factori care pot să-ți perturbe evoluția și să te deturneze de la traseul pe care ți l-ai propus.

Lucrezi de aproape 20 de ani grafică de televiziune. Ce te mai poate incita, provoca în acest tip de lucrări?
Comparativ cu alte domenii ale design-ului, lumea televiziunii e fascinantă, complexă și în același timp, extrem de provocatoare. Imaginează-ți că, pentru ca un concept să capete concretețe și să apară „pe sticlă” este angrenată o producție de cel puțin 20 de oameni, lucru care te motivează și totodată, te responsabilizează. Pe de altă parte, produsul creat trebuie să se adreseze unei audiențe clar definite, fapt care schimbă radical datele problemei și impune o anume direcție estetică. Momentan am abandonat acest domeniu și m-am reîntors la publicitate, de unde am și pornit. Ca să urmăm logica evolutivă și a succesiunii profesiilor, curând va trebui sa ma reîntorc la sculptură. Dar acum, în etapa aceasta a vieții mele prioritare sunt familia și proiectele personale. Nu mai visez demult la o cariera profesioanală strălucitoare, nici nu mai cred în mirajul unui job bine cotat, pentru că, din fericire pentru mine am înțeles din timp care îmi sunt prioritățile. Îmi doresc să petrec cât mai mult timp împreună cu familia și să finalizez proiectele personale „de sertar”.

Care crezi că e cu adevărat realizarea, cea profesională sau cea pe plan personal, familial?
Într-o companie responsabilitățile, atribuțiile, titulaturile se schimbă mereu, dar „funcția” de tată e pe viață, iar din această poziție nu poți să fii concediat aproape niciodată. E o poziție-cheie care mă onorează și obligă, totodată, căreia încerc să îi fac față. Până acum cred că mi-a reușit.

Copiii tăi s-au născut în Canada. Cum privesc ei faptul că tu ești român?
Da, ei sunt canadieni. Cel mare vorbește românește, iar cel mic nu prea e interesat să o vorbească, dar totuși, o înțelege. Partea asta cu identitatea e încă prea abstractă pentru ei. Desigur, legătura cu România există și e încă una foarte puternică. Au fost în Romania de câteva ori, în vacanța și pentru ei este la fel ca orice altă țară pe care o vizitează, cu o mica, mare diferență: acolo locuiește bunica.

Cum este orașul în care trăiești? Te simți integrat întru totul sau doar parțial?
Trăiesc în Laval, oraș situat la 10 minute distanță de Montreal, mai exact ceea ce ne desparte și unește totodată este un pod. În Montreal am locuit timp de 10 ani, apoi ne-am mutat în Laval, iar de aici ne vom muta din nou, dar încă nu știm unde. Aici lumea e mai mobilă, se mută constant în funcție de succesiunea job-urilor. Nu prea întâlnești situații în care oamenii rămân ancorați în locul în care s-au născut.

Văd că urmărești situația din România. Cum se văd lucrurile de la mii de km distanță?
Nu aș putea spune că o urmăresc periodic sau cel puțin, nu mi-am făcut un obicei Mă reconectez cu dinamica evenimentelor din România constrâns de împrejurări, atunci când devenim interesanți jurnalistic vorbind. Din punct de vedere al percepției comune, România a ținut de câteva ori capul de afiș al emisiunilor de știri, și a făcut-o în cel mai penibil mod cu putință, odată cu inaugurarea Catedralei Neamului, când mii de oameni s-au călcat în picioare, iar mai recent, prin cazul botezului sucevean. Aici trăiesc într-o lume atașată de alte valori, în care bisericile sunt transformate în săli de concerte. Încearcă să îți imaginezi cam cum suntem percepuți în societatea canadiană! Am revenit în România în august 2018, în perioada în care a avut loc meeting-ul Diasporei. Atunci am avut ocazia să văd direct de la sursă cum se mișcă de fapt lucrurile în România. Nu cred că e ceva demn dezvoltat sau analizat. Știm prea bine cine scrie „scenariul”. Cunoaștem regizorii „filmului”. Înțelegem cum o să se termine.

Ce așteptări ai de la anul acesta? Ți-ai propus să faci și alte schimbări? 
În perioada pandemiei am făcut o serie de schimbări la care probabil, nimeni nu se aștepta. Drumul de la cine ești, la cine vrei să fii, incubă un proces complex de cizelare permanentă, care consumă foarte multe resurse interioare, dar mai ales timp. Să vedem anul astă cât e de generos timpul cu mine…


Laval, Canada  
martie, 2021





Interviu realizat de Ciprian N. Isac & Petra Torsan
Foto arhiva Bernard Ionesco



sculptura grafic design canada

Despre autor

Ciprian N. Isac
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.