615 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Komartin, Vancu, Ciurtin. Adevărul e ceea ce continuă. Curs anul III, Mari teme ale literaturii române – Facultatea de Litere, Universitatea din București (Partea II)

De Ciprian N. Isac| 23 Martie, 2020 | Categorie: meseriași | Vizualizări: 236

Prima parte a acestei discuții aici

CLAUDIU KOMARTIN
– Da, pledoaria asta pentru Eminescu o mai țin și eu câteodată, mă bucur că a făcut-o Radu, să nu mă repet.. Cred că vă dați seama cu toții că asta e o literatură și foarte tânără, și foarte mică, și destul de sărăcăcioasă, și în mare măsură provincială. Cu excepția a vreo zece-cinsprezec ani în interbelic, generația ’27, toate avangardele, suprarealismul și a încă vreo 15-20 de ani din ultimii patruzeci, literatura asta a fost de un provincialism extrem. Dacă ea prezintă totuși interes pentru cineva care are o experiență de lectură (eu am fost când eram ca voi și vreo câțiva ani după, un cititor vorace, apoi am încetat să mai citesc la fel de mult), cred acum că dacă literatura română face vreun ban în cadrul poveștii ăsteia mondiale și globalizate în care trăim, face datorită unor excentrici, face datorită tuturor marilor uitați din toate epocile, din toate generațiile. Sigur, putem să vorbim la infinit de autorii canonizați, de la Eminescu la Nichita Stănescu sau, mă rog, Mircea Cărtărescu, că e ultimul acceptat în Parnas, însă pentru mine literatura asta e importantă datorită unor scriitori de care se vorbește rar sau deloc. Și care au avut traiectorii foarte stranii, cu toții, nu întâmplător…poate și partea asta biografică constituie un element și ceva care-mi spune mie că acolo e pe bune, că e o literatură care merită în continuare citită, luată de partea ta. Adică, eu sunt destul de mult pus în dificultate atunci când e vorba despre literatură ca de un mare efort umanist…Nu, eu cred că literatura este despre viața unui om, despre viața celui care se scrie….

RADU VANCU
– Un mare efort uman…

CLAUDIU KOMARTIN
– …un mare efort uman, un efort, cum spui tu, de reumanizare a lumii… lumea asta care pare tot mai dezumanizată, tot mai postumană, tot mai cyborg… Da, într-adevăr, nu sunt împotriva acestei aserțiuni, literatura, artele, încă mai pot face asta… Pe de altă parte, mă întorc la ce spuneam, sunt scriitori pentru care eu am o evlavie care nu se schimbă cu trecerea anilor, și nu sunt scriitorii mari despre care învățăm încă din gimnaziu. Sigur, mă întorc la Eminescu uneori, mă întorc la Arghezi, la Bacovia, care sunt fără îndoială mari poeți, dar sunt mai legat de niște periferici. Și cred că literatura asta e rezistentă datorită lor, datorită acestor experiențe stranii, unice. Urmuz, o cometă - a scris zece texte, dar care au influențat un parcurs, unul din parcursurile, una dintre orientările literaturii care s-a scris după el. Avangardele, în frunte cu Geo Bogza, autor, la tinerețe, a unei cărți, Poemul invectivă, care este extraordinară și care este strict contemporană cu lucrurile cele mai îndrăznețe pe care mișcările radicale ale modernismului european le puneau în circulație. Max Blecher, un mare scriitor european într-o perioadă în care literatura asta de-abia descoperea romanul modern, de pildă. Sigur că îl avem pe Rebreanu, sigur că o avem pe Hortensia Papadat-Bengescu, sigur că avem romanul intelectual al lui Camil Petrescu, dar Max Blecher făcea deodată cu ei niște lucruri care sunt dintr-o altă lume și dintr-un alt frame mental și cultural, după părerea mea. Dacă e să aleg (uneori ne trezim în fața unui raft de biobliotecă și avem de ales niște cărți) între Patul lui Procust și Vizuina luminată a lui Blecher, o voi alege pe cea din urmă fără să stau pe gânduri. Dacă am de ales între Lucian Blaga și Geo Bogza din tinerețe, îl voi alege pe Geo Bogza, nu numai pentru poezia lui viforoasă, supărată, exasperată (fiindcă el era un mare exasperat), ci și pentru poezia de dragoste din Ioana Maria, unul dintre marile poeme de dragoste ale literaturii ăsteia… Blaga nu a scris niciodată poezie de dragoste atât de frumoasă fiindcă era mereu prea supravegheat, se supraveghea și era mult prea deștept, deștept voit. Și mai târziu, un prozator ca Alexandru Monciu-Sudinski este superior… 90% din proza românească din anii ’60-’70 despre care s-a vorbit și s-a scris în prostie, zeci de ani, sunt autori la care nu te mai poți referi decât ca la niște relicve. Un Ivasiuc, să zicem… mult din ce a scris Breban…

EUGEN CIURTIN:
– …academicieni…

CLAUDIU KOMARTIN
…sunt și academicieni…și la fel în zilele noastre, sigur, Mircea Cărtărescu este, cum spune și Radu, și nu-l pot contrazice aici, unul dintre cei mai mari romancieri dintre poeți și e un scriitor care are niște cărți de o mare frumusețe, dar dicolo de faptul că are niște cărți pe care le poți lua separat, are un proiect estetic, existențial, de amploare care pornește cu poezia lui, Faruri, vitrine, fotografii, și merge până la Solenoid. E un mare zeppelin acolo, un mare balon meteorologic pe cerul literaturii ăsteia. Dar pe de altă parte, contemporani cu el sunt niște scriitori admirabili despre care nu se vorbește (poate că-i mai bine că nu se vorebește, o să se vorbească peste treizeci de ani mai mult decât astăzi), și poeți și prozatori, în aceeași generație, de la Octavian Soviany până la Radu Aldulescu, și din poezie, să spunem, de la Ion Mureșan până la Mariana Marin, o imensă poetă a generației ’80 care a murit mult prea devreme, la 47 de ani. Am făcut paranteza asta ca să îmi explic obiecția pe care am adus-o.

Cred că literatura e specială, e cu adevărat acel lucru pe care poți să-l iei de partea ta, să-l lipești de scoarța creierului tău, de minte și de inimă, atunci când este altceva decât ce te învață alții că e literatura, decât conservele pe care ți le servesc alții. Și de-asta eu am fost un căutător al tuturor celor care și-au gestionat prost și prezentul și posteritatea, care n-au știut să se autopromoveze, care n-au fost în centrul luminii reflectoarelor, care n-au fost periați, mângâiați înduioșător de criticii și istorici literari.

Și pentru mine, acum, când sunt destul de obosit de literatură deja, dacă ea-mi mai crează niște momente de mare bucurie, de agitație interioară, se datorează tuturor acestor inși care au făcut literatură fără să vrea să facă literatură. Pe scurt, așa, spus cât se poate de la firul ierbii.
    Sper că e vorba și despre asta, să nu vrei neapărat să faci literatură fiindcă se simte, se vede. Efortul de a literaturiza, te pune în situația în care ești inautentic, în care ești fals, în care ești mâțâit, în care îți asumi niște mize pe care promiți că le vei atinge, dar nu le vei atinge. Toți prozatorii ăștia care au zece rafturi de proză, ca Breban, să spunem, da un mare prozator pentru că a scris multe zeci de mii de pagini, dar de ce le-ai citi?! Cred că trebuie să negociem cumva și timpul nostru, și puterea noastră de a înmagazina și de asimila niște experiențe ale unui alt om, pentru că în fiecare carte este vorba de experiența unui om. Nu-i vorba despre marile dileme ale umanității neapărat. Nu, sunt marile lui dileme. Dacă se întâmplă ca acel om să-și pună niște probleme care să atingă un altul, un singur alt om, e deja mare lucru.
Dar mâine s-ar putea să spun altceva….

EUGEN CIURTIN
– Și asta-i ultima întrebare, pentru că știu că studenții au un examen în curând: Radu, Claudiu, aveți toată justificarea să vă ocupați doar de voi (pentru studenți: gândiți-vă la voi înșivă când o să răspundă ei). Radu Vancu, ai studenți la Sibiu, ai generat, susținut și promovat un cenaclu, un club de lectură… Claudiu Komartin, de zece ani încoace, cum am apucat să vă spun data trecută, a fondat
„Institutul Blecher“, cu numele acesta fanion (în curând Institutul Blecher va trăi mai mult decât bietul Max Blecher, adică un scriitor care ne face pe noi, toți ceilalți, bieți). Și-atunci întrebarea este cum, în calitate de Komartin, având dreptul, obligativitatea să te ocupi doar de tine, ai izbutit, ca și Radu Vancu, să ții sute de oameni în jurul tău? Cum ați izbutit să îi cultivați, de ce o faceți, cum priviți rezultatele, roadele astea tranzitorii și ațoase, complicate? de care noi, ceilalți, cititorii voștri, ne bucurăm.

CLAUDIU KOMARTIN
– Răspund eu, că mi-e mai simplu, am găsit răspunsul… Mie îmi plăcea cam mult de mine și mi-am dat seama că trebuie o penitență pentru asta. Adică eram foarte îndrăgostit de ce făceam, de literatura pe care o scriam, și mi-am dat seama că asta e o capcană și că nu pot să ies din împrejmuirea asta pe care propriul ego o trasase în jurul meu decât acționând împotriva ei, fiind generos într-un anumit sens, construind niște chestii care să n-aibă de-a face doar cu mine, să aibă de-a face cu celălalt. Oricine ar fi celălalt, oricum s-ar prezenta el, cu orice ar veni el. Am făcut din întâlnirea dintre noi un fel de datorie morală cumva care să-mi justifice exasperantul narcisism. Și în plus eu sunt un om căruia îi plac lucrurile bine organizate, lucrurile care cresc firesc și pe niște baze solide.

Țara asta a avut întotdeauna probleme cu creșterile, cu continuitățile, cu tradițiile. Încet se frâng. Vedem asta și în secolul XIX, și în secolul XX, vine câte un război, câte un regim idiot și se termină ce se întâmplase vreo cincisprezece ani. Visul meu e să fiu o parte a unei Românii în care construcțiile astea să fie de durată, să putem vorbi despre lucruri care se întâmplă de 50, de 70 de ani, de 100 de ani, și în felul ăsta să ne simțim parte dintr-o chestie mai mare și identitar, și ca substanță intimă, ca o coloană vertebrală.

Pe valea Krems, în Austria, sunt printre cele mai bune vinuri din lume, iar eu nu înțelesesem de ce vița aceea de vie trebuie să crească treizeci de ani. Mi s-a explicat că acolo sunt trei straturi de pâmânt diferit, unul e mai calcaros, altu-i mai argilos, au tot felul de substanțe diferite și trebuie ca rădăcina viței de vie să aibă timp să coboare până la ultimul. Doar dacă a luat din fiecare dintre straturile astea trei tot ce era mai bun, vinul va ieși cât de bun se poate. Dacă ia doar din primul și se grăbește vinarul, o să fie un vin mediocru. Numai dacă ajunge până la ultimul strat, este cu adevărat valoros, este vinul de Krems.

RADU VANCU
– Da, eu o să dau răspunsul fandosit, și eu am făcut cenaclul și revista (mă rog, revista Zona nouă s-a făcut singură până la urmă) tot pentru că-mi plăcea de Claudiu Komartin și pentru că el făcea de o jumătate de an, eu am început în mai 2010 revista Zona nouă, iar el a început în septembrie 2009, deci făcea de aproape un an, și mi-am zis că e mișto să construim continuitați împreună, cam asta a fost. Vrei să răspund mai pe lung? De ce te uiți dojenitor la mine? Trebuie să terminăm, ei au examen…

EUGEN CIURTIN
– Întrebările dumneavostră pentru invitații noștri! Îndrăzniți, căci ei au cucerit lumea…

RADU VANCU
– Tot timpul e mai greu cu prima întrebare, eu zic să treceți direct la a doua întrebare…

CIPRIAN N. ISAC
– Nimeni, nimic… întreb eu ceva… Nu credeți că faptul că voi ați strâns în jurul vostru mulțimi de oameni ține mai degrabă de un tip de contaminare, sau de un tip de admirație, decât de ce susțineți acum, de autoreferențialitate mai mult? Cred că oamenii care se strâng în jurul vostru mai degrabă vin și de la sine, nu au legătura cu forma organizatorică pe care v-ați propus-o voi…

CLAUDIU KOMARTIN
– Se mai întâmplă și asta, dar cred că e rodul întâmplării mai mult, când e așa… nu m-am gândit foarte mult la asta. Oricum oamenii vin și trec prin viața ta ca printr-o membrană, unii rămân, alții trec… uneori rămân părți din ei în tine… și părți din tine în ei… e o trecere necontenită unii prin ceilalți, asta e viața. Important e ce rămâne în plasa aia, ce se depune acolo și dacă depunerile astea care încep să se solidifice, ce devin ele – diamante sau rahat… Da, probabil că ține și de felul în care un individ reușește să aibă o aură, sau o carismă. Cred însă că mai mult de atât e promisiunea unui eveniment, unui spațiu al întâlnirii pe care tu-l conturezi în așa fel încât alții să se prindă, să devină parte a lui sau doar planetoizi care să graviteze acolo. Eu cred foarte mult în lucrurile bine făcute și lucrurile care dau sens unei vieții omenești, am nevoie cu disperare de ele.


CIPRIAN N. ISAC – E terapeutic cumva?! Crezi că dacă ai înceta experimentul ăsta, te-ai mai putea întoarce la forma ta de narcisism?

CLAUDIU KOMARTIN – Da, cred că da…

CIPRIAN N. ISAC – Deci ar trebui întreținut în permanență…

CLAUDIU KOMARTIN – Probabil. E mai terapeutic decât scrisul. Cred…

EUGEN CIURTIN – Claudiu, Radu, vă mulțumesc foarte mult că ați venit aici….

RADU VANCU – Cu mare drag!


Radu Vancu, Bogdan Tătaru-Cazaban




Radu Vancu, Claudiu Komartin



Eugen Ciurtin, Walther Alexander Prager, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Cristina Baciu


Eugen Ciurtin, Walther Alexander Prager, Claudiu Komartin



Partea I a acestei discuții poate fi citită aici

Transcriere după o discuție din ultima zi a cursului:
Mari teme ale literaturii române
An III, Facultatea de Litere, Universitatea din București, a.u. 2018-2019
Marți 29 Aprilie, 2019, sala 412

Profesor Eugen Ciurtin
Invitați Claudiu Komartin, Radu Vancu

Mulțumiri Cosmin Ciotloș


Transcriere/ adaptare/ foto Ciprian N. Isac

eugen ciurtin claudiu komartin radu vancu cosmin ciotlos

Despre autor

Ciprian N. Isac
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.