654 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Komartin, Vancu, Ciurtin. Adevărul e ceea ce continuă. Curs anul III, Mari teme ale literaturii române – Facultatea de Litere, Universitatea din București (Partea I)

De Ciprian N. Isac| 23 Martie, 2020 | Categorie: meseriași | Vizualizări: 1034

Acest material nu este doar despre autori mari sau periferici. Nici doar despre cât de literaturo-centrice sunt tendințele în lume. Nici despre limba română și cum a fost ea înainte de Eminescu. Din întâlnirea cu cei trei, de acum aproape un an, răzbește ideea de apropiere și de continuitate și cât de importantă poate fi vioara a doua, a treia, sau chiar a patra, în economia unui întreg.
Am un sentiment bun că am reușit să recuperez această discuție a acelei zile și mă grăbesc s-o pun pe masă.
În aceste zile când totul e brusc oprit forțat, acest text poate fi un vaccin împotriva atrofierilor de orice tip. Trebuie să menținem țesuturile vascularizate, într-o lume tot mai fracturată. Acum, când suntem nevoiți să ne separăm, singurul lucru pe care ne putem sprijini și care poate fi salvator pare a fi adevărul. Recunoscut, etalat, împins în față. După cum veți vedea mai jos. Se poate agrega astfel un liant care să micșoreze distanțele dintre noi și să ajute la re-animarea noastră. Atunci când o fi să fie…
Poate că ar fi trebuit să scriu în titlu Claudiu, Radu, Eugen…

Transcriere după o discuție din ultima zi a cursului:
Mari teme ale literaturii române
An III, Facultatea de Litere, Universitatea din București, a.u. 2018-2019
Marți, 29 Aprilie 2019, sala 412

Profesor Eugen Ciurtin
Invitați Claudiu Komartin, Radu Vancu (venit special de la Sibiu)

Mulțumiri Cosmin Ciotloș




EUGEN CIURTIN
– Iată-i pe Radu Vancu și Claudiu Komartin, doi scriitori cărora vreau să le mulțumesc foarte călduros și fratern că au binevoit să vină astăzi, pentru că așa cum cred că v-am spus când ne-am întâlnit prima oară în februarie, toate problemele pe care am încercat să le-ating în acest scurt semestru al dumneavoastră,
Mari teme ale literaturii române au ele un sens, o autonomie a lor cronologică, țin de dinamica secolului al XIX-lea, sau de interbelicul românesc, sau de postebelic, dar și mai important este că acestea nu sunt probleme abandonabile prafului de bibliotecă sau doar bibliotecii. Avem o continuitate pe care cel mai bine n-o exprimă cei care vorbesc de pe margine, non-scriitorii, non-literații (și băgătorii de seamă), ci chiar scriitorii, prin urmare consider că a-i întâlni este un exercițiu fundamental.
Să formulez o primă întrebare (e una dintre ipotezele în care evident nu fac decât să plastografiez ceea ce au spus criticii și istoricii literari): este această brumă de cultură română în care navigăm (pe sponci), una dominată literar, este literatura centralitatea canonului nostru cultural, este scrisul literar individual ceea ce ne caracterizează și ne și salvează cel mai mult? dintre toți ceilalți, am avut competențe mai mari decât am avut în literatură, există cineva comparabil cu Eminescu, există cineva comparabil cu Arghezi? Există ceva mai tare decât cultivarea limbii, în tăria pe care ei au probat-o? Radu Vancu, Claudiu Komartin, voi înșivă scriitori, cum percepeți că uneltele voastre, nu doar reușitele și orizonturile voastre, țin de ceea ce e măduva spinării pentru biblioteca în limba română?

CLAUDIU KOMARTIN
–…nu știu de unde s-ar putea începe…subiectul e vast și fabulos…oricum eu sunt invitat aici din sarcasmul lui Eugen Ciurtin, eu nefiind ca Radu Vancu…

RADU VANCU - un grafoman…

CLAUDIU KOMARTIN
…un apreciat eseist, romancier și profesor universitar, eu sunt un băiat care abia a terminat liceul... Nu știu, asta cu biblioteca e... adunăm biblioteci de cărți care sunt depozite de praf, avem impresia că n-o să le mai citim niciodată, la un moment îmi dau seama că am citit o parte dintre cărțile alea și cu toate asta n-a făcut o diferență enormă în ordinea lumii, nu-i mai puțină injustețe pe lume, răsăriturile și apusurile sunt la fel; și tu le percepi la fel chiar dacă ai citit marile poezii despre răsărituri și apusuri… Într-o cultură mică, cum e asta a noastră, probabil că într-adevăr beletristica a fost întotdeauna supraevaluată, ăsta-i un adevăr pe care trebuie să-l luăm ca atare. Am început târziu și cu științele și cu literatura și pentru multă vreme din cauza unor capricii ale istoriei și din cauza unor mari lacune de civilizație de prin părțile astea, literatura a fost acel vehicul care părea să însemne aproape aproape exclusiv, exclusivist, cultură. Lucru care fără îndoială s-a schimbat, trăim într-o lume cu coordonate foarte diferite și de aici un anumit defetism și o mare întristare, așa… reflexe apocaliptice din partea celor care se ocupă de literatură pentru că au impresia că un edificiu care s-a năruit, dar cred că de fapt pentru prima oară în istorie s-a ajuns acolo unde era cazul să fie literatura, adică nu turn de fildeș, nu glob de sticlă, nu mari cuceriri culturale, ci un fapt de viață, niște oameni care își pun beregata pentru un adevăr, pentru un anumit tip de transmitere a ceea ce au ei de spus, de împărtășit cu necesitate. De aici încolo discuția pe mine mă depășește… sau poate că nu mă depășește, dar nu mă simt în largul meu… într-o discuție care să fie așa, exhaustivă, nici nu e cazul, n-avem prea mult timp la dispoziție, și fiindcă Radu e mai în măsură să vă spună lucruri mari și încurajatoare de care are nevoie orice biet student de la Litere….

RADU VANCU
– Da, dacă Claudiu e obiectul sarcasmului lui Eugen, eu sunt obiectul sarcasmului lui Claudiu…. e deja destinat…Eu aș spune că e cumva paradoxal răspunsul la întrebarea lui Eugen Ciurtin, pe de o parte vedem cu toții că marile străpungeri astăzi au loc în științele (hai să le numesc) exacte, deși ele sunt foarte speculative mai nou – fizica, biochimia, cibernetica și așa mai departe. Discursul dominant și cel mai pasionant astăzi în felul în care vedem lumea, cel care reordonează felul în care vedem lumea, aici se petrece de fapt, toată lumea e atentă la cosmologiile noi, la încercarea de a construi marea teorie unificată, care să unifice cuantica și macrofizica - asta e o parte evidentă a problemei. Pe de altă parte, în revistele de cultură generaliste cele mai influențe din Occident tot literaturo-centrice au rămas. Dacă iei New York Review of Books, dacă iei London Review of Books, mă rog, marile reviste care dau tonul dezbaterilor culturale, vei vedea că sunt literaturo-centrice, că atrag atenția tot scriitorii, au rubrică de poezie în continuare care-i foarte căutată, au (mă refer la New York Review of Books) acea rubrică: 20 de întrebări cu un scriitor, în fiecare număr care e unul din centrele de interes ale revistei, deci cumva literatura, deși, repet, a pierdut în mod clar, the humanities au pierdut în mod clar competiția cu științele. Și în universitățile occidentale granturile se dau pe discipline tehnice. Dacă ești un pârlit de scriitor sau profesor de literatură, sau de istorie a religiilor și așa mai departe, când faci un grant trebuie să-l coafezi cumva, să-l decorezi cât mai aproape de științe. S-au inventat digital humanities, după cum știți toți astăzi, Franco Moretti a inventat disciplina asta, el a spus foarte onest într-un interviu de acum doi ani din Los Angeles Review of Books că nu revoluționează nimic, e doar un nume pentru un fel de a citi lucrurile astăzi când citim literatura de pe ecrane… și dacă tot citim de pe ecrane în mod digital, hai să-i spunem digital humanities, dar tot el spune acolo – nu aduce niciun concept fundamental nou care să explice lumea într-un mod mai complet decât o fac științele. El spune că de fapt asta trebuie să fie lupta noastră a scriitorilor, a literaților, să vedem dacă mai putem construi ceva, o explicație a lumii la fel de atractivă precum o fac astăzi fizica, biologia, genetica, biochimia și așa mai departe. Pentru că și pentru scriitori e foarte atractiv să gândești ce faci tu, trăgând cu ochiul la științe. De pildă, dacă ești un scriitor, un poet biografist narcisic ca toți biografiștii și ești obsedat de biografia ta și de traumele tale, când citești că de fapt traumele (că asta au descoperit în ultimii 10 ani epigeneticienii, cei care se ocupă cu felul în care se transmite memoria de la o generație la alta), s-a descoperit asta, avem amintiri ale bunicilor, străbunicilor, strămoșilor noștri, traume pe care le-au trăit ei, le avem în noi. Cum se explică asta?

Epigenetica spune că asta se face prin grupuri de metil, care se adaugă pe ADN, deci e o explicație chimică pentru asta. Asta nu poate să nu te facă cumva să te gândești la tine ca la un pom de Crăciun zornăitor, cu globulețe de grupuri de metil atârnate în ADN-ul tău, care sună și clinchetesc în feluri pe care nu le-ai anticipat și care îți catalizează imaginația. Citiți-l pe Cărtărescu, care e probabil cel mai mare prozator pe care l-a produs limba asta, și veți vedea cum e imaginația lui minunată catalizată de informații care vin de la neuroștiințe, de la fizică, speculații de genul ăsta.

E materialul poate cel mai fertil pentru reinventarea lumii de astăzi, și dacă e o continuitate (și este), eu cred, ca și Eugen, și ca și un precursor al lui Eugen, pe nume Albert Camus, că adevărul e ceea ce continuă. Asta e o propoziție care l-a obsedat pe Camus (apare și în Noces, apare și în La Chute, adevărul e ceea ce continuă [„J’appelle vérité tout ce qui continue“], într-o lume construită din discontinuități, din fragmentarisme, din rupturi, să construiești continuitate e foarte greu. Literatura poate construi continuități de genul ăsta, poate așeza informații din fizică, din tot ce-am enumerat înainte, din literatură, din viața ta, din biografie, chiar și din viața lui Claudiu Komartin, și să facă continuități, să facă un string, un șir care așează în continuitate totul. Deci da, eu cred că e literaturo-centric discursul, dar asta nu trebuie să ne facă să ne iluzionăm. Ori ne adaptăm la lumea asta tot mai tehnică și adaptăm și ficțiunea și literatura (și cred că putem s-o facem), ori dacă nu, vom pierde prim-planul și vom fi așa, niște ființe ciudate care se întâlnesc prin mansarde de facultăți, ca un fel de secte mai degrabă și vorbesc despre jucăriile lor.

EUGEN CIURTIN
– Și atunci, Claudiu, Radu, dacă ar fi să începem din anii în care limba asta s-a stabilizat cât de cât, din tangajul enorm în care a fost în anii 1870-1880, din experiența voastră epigenetică ce mai pomenește și poeții și scriitorii non-eminescieni de-atunci, cum vă mai reprezentați începuturile acestei modernități, cu nomenclatorul străzilor pe care încă circulăm, unde încă unde domiciliem? Mai e cineva (în afară de canonul literar exercitat, explicat, comemorat în universități și în reviste, în lumea largă românească – atât de largă pe cât poate să fie) memorabil pentru voi înșivă? Nu pentru vreo explicație de grup sau cu obiectivări, care nu interesează în fond pe nimeni…

RADU VANCU
– Cred că, pe de o parte, devenirea noastră ca poeți, a fiecăruia dntre noi (nu mă refer doar la mine și la Claudiu, ci în general la cei care scriu, și nu numai poezie, ci și literatură), nu se face neapărat în cadrul aceleiași istorii literare, adică nu suntem endogeni, nu ne uităm numai la istoria propriei literaturi și încerci să construiești continuități cu ea. Rémi Brague are o definiție a spiritului european foarte frumoasă, are deja douăzeci de ani cartea asta, se cheamă Europa, calea romană, și spune că a fi european înseamnă a te uita la ceva dinafara ta, ceva profund străin de tine și-a prelua acea alteritate și a o transforma în identitate, și el exemplifică cu: romanii trăducându-i pe greci, cu creștinismul născut în afara Europei din non-europeni și așa mai departe. Asta înseamnă a fi european, a te uita în afară, a lua ceva ce-ți este străin, a-l metaboliza și a-l transforma în identitatea ta proprie. Din punctul ăsta de vedere, Eminescu e – cum a spus frumos Șerban Foarță undeva și aparent paradoxal – un mare poet romantic german de limbă română. Pentru că sursele lui literare sunt germane, sursele lui metafizice sunt orientale, mă rog… deci ia lucruri foarte îndepărtate de noi și le transformă în ceva foarte profund românesc. Nu altceva face Bacovia cu poeții francezi, Blaga cu expresioniștii germani, Mircea Ivănescu cu poeții anglo-saxoni, Claudiu cu toată splendida poezie pe care o traduce în Poesis Internațional și pe care o metabolizează și o traduce în propriul lui scris.

A fi scriitor român și a construi continuități înseamnă nu să te uiți la propria istorie exclusiv, ci să te uiți la cât mai mult dinafară și să imporți cât poți mai mult pentru a transforma totul în substanță proprie, profund românească într-adevăr. Iar pentru mine, și cu asta închei, data de naștere a poeziei române și mari este 1 martie 1870, jucându-ne puțin, atunci am putea data un certificat de naștere, când Eminescu publică trei poeme mari în Convorbiri literare.

Până atunci fusese un poet adolescentin, promițător, plin de cacofonii, de diminutive cam prea frecvente și așa mai departe, dar nu puteai fi sigur că e un poet genial. Cu primele trei poeme, Mortua est!, Venere și Madonă și Epigonii, publicate atunci, el a știut că a dat peste aur, a știut că asta e marea lui poezie și a ținut s-o trimită la cea mai influentă revistă a vremii, care avea în acel moment fix trei ani, fără două săptămâni. Atunci începe de fapt poezia noastră, pe care el a catalizat-o decisiv. Limba română, așa cum a făcut-o el, suna foarte straniu și contemporanilor lui. Aduceți-vă aminte cum îl acuzau că aia nu e limbă română, că e agramat etc. Au durat vreo zece-cinsprezece ani până au fost cu toții atât de hipnotizați încât au început să scrie ca el. Luați poeții buni din vremea lui, cei enumerați de Maiorescu în Direcția nouă..., în poezia și proza română, ce-i în micul canon de-acolo, George Crețeanu, pe Matilda Cugler-Poni, și vedeți ce limbă română aveau în comparație cu Eminescu, cât era de nefirească, de aproximativă, de istoricizată, o simți ca pe o limbă mult mai veche. Ori pe Eminescu îl poți preda, se predă, de fapt (prost, cum se predă…), de la grădiniță până la facultate (la facultate se predă bine, nu vreau să spun că se predă prost). Simți limbajul acela contemporan, pentru că el a intuit și a catalizat dezvoltarea asta a limbii noastre poetice, și fără el, cu toate erorile lui și cu toate splendorile lui, nu cred că am fi avut pe ceilalți, de la Bacovia și Arghezi până la Claudiu Komartin și Radu Nițescu, să zicem, cei mai buni dintre cei tineri.
Scuze, Claudiu, eu sunt un fel de Florin Piersic așa, îmi dau drumul… mă rog, maică-mea are o vorbă mai clasică, dar nu v-o spun.

CLAUDIU KOMARTIN
– Da, pledoaria asta pentru Eminescu o mai țin și eu câteodată, mă bucur că a făcut-o Radu, să nu mă repet.. Cred că vă dați seama cu toții că asta e o literatură și foarte tânără, și foarte mică, și destul de.....
Continuarea dialogului aici




Claudiu Komartin, Radu Vancu


Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Cristina Baciu


Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Cristina Baciu


Radu Vancu, Ciprian N. Isac, Walther Alexander Prager, Eugen Ciurtin


Claudiu Komartin, Radu Vancu


Eugen Ciurtin, Claudiu Komartin


Radu Vancu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Eugen Ciurtin


Cosmin Ciotloș, Ioana Marinescu, Eugen Ciurtin


Continuarea dialogului aici

Transcriere/ adaptare/ foto Ciprian N. Isac

 

eugen ciurtin claudiu komartin radu vancu cosmin ciotlos

Despre autor

Ciprian N. Isac
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.