"2020 a însemnat o nouă relație cu corpul meu..." Lea Rasovszky – invitată la Guild Report 2021

2020, ce an…
De-abia acum, cu un picior în 2021, îmi dau seama că am trăit cât 3 vieți în acest 2020. Pentru mine a debutat cu artă multă și cu un avânt nebun, mă gândeam că asta o să fie un an esențial pe parte profesională, că mamă ce o să fac, că toate planurile acumulate în 2018 – 2019 o să se materializeze acum, prea avea o simetrie simpatică 2020, era clar un semn. Pe urmă a urmat, în mod fatal pentru cum vedeam eu lucrurile, blocada cam bruscă și șocantă în martie. S-a instalat un sentiment insular, melancolic, pe de-o parte mă bucurăm de siguranța casei mele cu un vișin în față geamului și de privilegiul de a împărți aceste moment ciudate cu partenerul meu, fiind împreună în interiorul iubirii, pe de o alta îmi era teamă pentru toți cei dragi, simțeam un pericol invizibil care poate oricând să își facă apariția în mod șocant, un feeling abstract de neputință. Apoi în aprilie, într-o zi perfectă, când casă era plină de flori și când am deschis pentru prima dată în acel an geamurile larg să intre lumina și soarele și aerul, am decis să aflu ce se întâmplă în corpul meu, un ceva ce simțeam că mă transformă din interior de câteva zile, o certitudine secretă, cum numai un soi de minune biologică poate fi.

În acea zi cu soare, eu și partenerul meu am primit confirmarea că anul acesta nu va fi doar despre nebunia asta de pandemie ci despre mers înainte și despre viață, cu V mare, despre o iubire fără margini care va schimba tot. Acum, din 2021, înțeleg că 2020 a însemnat o nouă relație cu corpul meu, altă decât cea care se rezuma la mâini și la ce puteau ele să facă, și o nouă raportare la prezent și viitor, am lăsat timpul să fie dictat de alți parametri, nu cei ai izolării și distanțării de un mediu de lucru vital pentru mine, chestiune care pentru mine, că idée, a fost mereu coșmarul suprem (profesional vorbind).

A fost o proba dura dar importantă, sub un context exterior apăsător, am ales să primesc această schimbare de dioptrie adusă de viață exact așa cum este și să las valurile de iubire să traducă totul lin, să am for once răbdare. Acum scriu aceste rânduri cu un omuleț mic întins pe mine, care respiră ușurel în somn și cânta din când în când la un pian imaginar cu niște degete ireal de micuțe. Știu că totul e în locul potrivit, cu toate că nu am fost în viață mea atâta timp depate de atelier și de uneltele mele, nu a trecut niciodată atât de mult timp în care să nu desenez (încă mi se pare ireală chestia asta). Nu am reușit să fac nimic din ce mi-am propus profesional. Absolut nimic. Toate obiectele ceramice gândite în detaliu, desenele mari pe care mă vedeam făcându-le cu ochii închiși, tot, a fost pus pe pauză. Nimic nu e pierdut, doar s-a făcut loc pentru o extindere a tot ceea ce știam despre mine. În 2020 am învățat că multe lucruri nu țin de noi, chestiile majore se întâmplă și putem doar să le încorporam cumva. Uneori se întâmplă că anumite lucruri vin că niște minuni și ne extend câmpul vizual, ne arată că după fiecare sentiment de blocaj, greu și uriaș că un bolovan, se poate ascunde un cer albastru, sub care se află o mare, lângă care se află o pădure amazoniană, unde trăiesc animale fantastice, etc, etc. Aici mă aflu acum, în total alte complexități, așteptând cu nerăbdare să mă întorc la treburile mele (dar nu mă grăbesc), de această dată însoțită de Martina, pe care abia aștept să o învăț tot ce știu, dar mai ales invers.

 Lea Rasovszky, februarie 2021