Teatrul mic și o ispravă deosebit de mare.

N-am apucat să punctez această mare înfăptuire la momentul respectiv, o fac acum. Nu știu cât rost mai are… Tichia Teatrului Mic, de care voiam să vorbesc, a devenit cu adevărat de mărgăritar acum câțiva ani când când legislația privitoare la seisme s-a schimbat iar teatrul s-a închis. Fiind vorba de o lucrare în spațiul public, poate că merită totuși, aloc o oră.

Teatrul Mic este, alături de Teatrul Național, dovada evidentă că în capul unora, (altminteri arhitecți sau directori de teatru sau urbaniști) când vine vorba de litere doar mărimea contează. Cât m-aș chinui, nu pot desluși ce poate fi în mintea unui director de teatru când comandă sau acceptă un asemenea proiect.

Fondat în 1914 ca o companie privată, teatrul a avut, până în 1964 când devine de stat, mai multe denumiri (Maria Filotti, Studioul Actorului de film “Constantin Nottara, Teatrul petru copii și Tineret) și a funcționat cu o sigură sală până în 1979 când a inaugurat o a doua, situată în apropiere de Teatrul Național, sala Teatrului Foarte Mic, pe Bulevardul Carol. În anii ce au urmat teatrul a fost fără îndoială un loc foarte îndrăgit al străzii Constantin Mille (fostă Sărindar), stradă cu istorie la greu, multe redacții de ziare și cu o arhitectură clasică-neoromânească-modernă admirabilă, prin el trecând foarte mulți actori și regizori de succes, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Vasile Niţulescu, Ion Marinescu, Ionescu Gion, Tudorel Popa, Constantin Codrescu, Victor Rebengiuc, Ion Cojar, Coca Bloss, Gheorghe Visu, Valeria Seciu, Ștefan Iordache.

Prin urmare teatrul a avut gloria lui, era cumva suficient să-i restaurezi imaginea și aveai totul. Nu era nevoie să-i pui moț fațadă de bancă de ani 90 cu travertin, ornamente-gărduleț din fier forjat, și litere mari cu becuri. Precum un om cu o copilărie nefericită, Teatrul Mic a vrut să-și cumpere, când s-a apropiat de 50 de ani și a apucat la bani, un veston frumos. Doar că și-a luat unul urât și prost și total nepotrivit cu elegantul pantalon clasic de pe el. Deosebirea e că noi trebuie să suportăm în spațiul public o asemenea enormitate, iar dacă pe un om costumat greșit îl mai poți rezolva, unele fațate sunt distruse definitiv ireversibil.

Aa, și mai apare o întrebare. Dacă nu există bucurie mai mare a creatorilor de spectacole decât aplauzele (sloganul afișat pe fațadă), atunci de ce nu au lăsat un graphic designer să aibă o bucurie să gândească o literă frumoasă și bine adecvată contextului, pe fațadă? Sau să facă un concurs de proiecte? parcă așa se obișnuia odinioară...