701 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Secvențe cu lăutarii din Mizil (partea II)

De Cosmin Manolache| 18 Ianuarie, 2021 | Categorie: muzicieni | Vizualizări: 773

1903
Muzica e-n toate, chiar și-n sport. În 1903, un comitet local are un scop nobil, iar calea de a-l împlini pare să fie muzica. Presa centrală, de data asta Adevărul, este sensibilă și face cunoscută țării setea Mizilului de frumusețe și sănătate. Era și o răzbunare peste ani. După incendiul din 1866, cînd tîrgul arsese aproape în întregime și fusese cît pe ce să gonească negustorii în zări mai puțin aprige, la București se organizase un concert umanitar, cum s-ar zice acum. Din banii obținuți din bilete ar fi fost ajutată suflarea mizileană. Doar că atunci nu s-a cumpărat nici un bilet la concertul de la sala Ateneului al domnișoarei Elisa Circa, o tînără talentată în vogă la acea vreme, iar Mizilul a rămas cu privirea încenușată. În program figurau fragmente-potpourri din Traviata, Rigoletto, dar și Yankee Doodle și Vin’ Moldova vino lele. Eșec la ateneu, deci. De data asta însă, după 37 de ani, mizilenii puteau arăta că sînt capabili de o renaștere. Mizilul-phoenix vrea să dea de veste că nu respiră doar prin vechea lăutărie, ci că dă să se ridice mai sus decît se-așteaptă o țară întreagă:
„În seara de 8 Noiembrie a avut loc în sala B. N. Mareș o serată muzicală cu tombolă, urmată de dans, dată din inițiativa d-nei E. George Gheorghiu, cu bine voitorul concurs al mai multor d-ne și domni din localitate, în scop de a înființa o sală de gimnastică cu aparate pentru școala de fete. D-na G. Gheorghiu prin vocea-i clară și dulce a făcut să fie bine apreciată de public în bucățile pe care le-a cîntat, culegînd aplauze frenetice și fiind rechemată în mai multe rînduri. D-șoara Corian, cu o voce drăgălașă, a plăcut mult publicului; asemenea d-ra Davidescu, care a executat la piano o bucată de Chopin; de și cam emoționată totuși a fost bine. D-na și d. Gotzman ne-a executat bucăți frumoase la vioară și piano. Asemenea d-nul George Niculescu și d-nu George C. Constantinescu, care posedă o puternică și plăcută voce de bariton, n´a lăsat nimic de dorit. Să nu uit pe micul Sily Plutarch Mareș care a recitat mai multe bucăți cu curaj și o dicțiune cum rar se poate vedea. În definitiv o serată cît se poate de bine reușită care a mulțumit pe toți. S´a petrecut de minune pînă la orele 9 de dimineață, realizîndu-se și o sumă destul de respectabilă.”


1904
Sînt aproape patru ani de cînd umorul pare să fi fost asmuțit asupra Mizilului. La spectacol participă chiar și fiii orașului. George Ranetti, de pildă. Însă, el e deja o figură cunoscută. În revistele satirice, pentru început Belgia Orientului, dar mai apoi în Veselia, își face mîna cu articole-pamflet trimise din provincie un corespondent de cîteva sezoane, semnatarul Victor Mizileanu. Clișeele sînt forjate ca la carte, dar din cînd în cînd mai răsare cîte o surpriză, care ne ajută peste timp. Trenul și primirile făcute oficialităților în entuziasmul popular sînt o etichetă a locului. Iar satira e la post, ca un pomelnic de mahala.

 „(...) Venirea cu un tren special al companiei pentru exploatarea cafenelei Concordia în cap cu Nicola Țanu și în coadă cu Grigore chelneru a făcut să vibreze inimele mizilenilor, ca o coardă de la vioara lui Niță chiorul. (...)”


1906
Martie. La trei luni de sinuciderea faimosului primar al orașului, Mizilul dă semne de haz. Necazul trebuie aruncat peste umăr, așa, ca toate cele ale vieții care încurcă. E o vreme cînd din tîrgul de la poale de deal merg regulat la București, cu trenul, lungi scrisori-pamflet pentru revistele de satiră și umor. Victor Mizileanu e neobosit, tot în Veselia, unde nu doar că reciclează, ci pare că montează o sală de oglinzi care multiplică tot ce se știe deja despre urbe. O desfășurare care cuprinde tot ce intră într-o noapte. Chiar și niște lăutari. Un microfon peste un secol:

„(...) - Orele sunt înaintate, băeții din prăvălie ’mi sunt obosiți; și… fiindcă și eu am…
― Zii… zii… zi că merge.
― Iată, ce ziceam: noi, trei inși, n’o să putem bea mai mult ca trei vedre…
― Ce e?! Nu te prinde cu gura, izbucni Vasile.
― Și… să chemăm doi scripcari și… să ne pogorâm în…
― Beciu.
― Ura!... Ura!... Acestea sunt mult așteptatele cuvinte de aur; carevasăzică să ne pogorâm, întocmai cum duhul sfânt, în chip de porumb, s’a pogorât… în… pivniță… Ura!...
Orele 12 noaptea. La lumina slabă a unei opaițe, negustorul, Nicu, stând tolăniți, unul pe o rogojină, celălalt pe un antal, ascultă în tihnă cântecul scripcarilor; pe când Vasile, cu o mână pe canapea și cu cealaltă distribuind tovarășilor lichid din respectabilul butoi, pronunță borborisme și din când în când declam pasage din versurile unor autori dramatici.
Atmosfera umedă a beciului, cum și slaba lumină a opaițe, ochii lor injectați, roșii și măriți întru câtva din cauza abuzului, dă figurilor expresia unor criminali înspăimântători, Un zgomot, survenit subit, face pe lăutari să încremenească cu arcușurile în mâni; Nicu și Gheorghe rămân stupizi, cu paharele în apropiere de buze și caută, în profunda tăcere care domnea în beci, mirați, unul către altul. Vasile, foarte nepăsător ăstui eveniment, răsucește din nou canaua, al cărui scârțâit devenise acum un zgomot lugubru, pune gura la ea și… soarbe; se oprește puțin, pentru ca să reînceapă operațiunea cu o dublă forță… Și ’n tăcerea cea profundă - începu el - care domnea în…
― Cine-i, cine-i?... ― răcni Gheorghe, a cărui măsea prea se îmbibase.
― Eu.
― Care ești tu, mă?!... Că te mănânc fript. Aruncă paharul, sui scara și după câteva secunde se aud la gura beciului lovituri formidabile.
― Mă duc, Vasile ― zise Nicu ― să văd ce e și să dau ajutor.
― Acum, voi lăutari, ziceți-mi mie un cântec dulce, ca să pot îndepărta toate acestea noianuri de zbuciumări cari ’mi-au cuprins trupul.
Și din nou, foarte calm, Vasile își reia locul, reîncepe operația și lăutarii cântă.”

Pe la 3 noaptea, afară se stîrnește scandal, vine un gardist, apare un cismar, răsar și alții din cafeneaua Drăgușoiu. Viață de noapte în Mizil, la început de secol. Scurta proză „O probă de chief mizilean”, cu paranteza cam autentic, conduce spre o încheiere în care lăutarii completează decorul, ca un deșelat buchet de zombies pierdut pe străzi lăturalnice.

„(...) Orele 5 dimineața.
― Și… voi, dragii mei lăutari, care scosu-mi-ați toate necazurile din trupul meu, încetați și luați și beți din aceste butoiașe, întăriți-vă, pentru ca să cântați în urmă cu mai multă putere.
Mirosul de vin, combinat cu fumul de tutun și fumul bituminos al opaiței de seu, devenise sufocător, insuportabil. Țiganii, palizi la față ca niște cadavre de ceară, lăsară vioara și cobza și cu o lăcomie de lup începură să bea dela cana. Vasile, care încă își ținea echilibrul, urcă scara și se pogorî apoi cu două clondire goale; le dă lăutarilor să le umple, le ea la subsuoară și comandă lăutarilor să meargă după el. Sue scara, traversează odaia, lasă totul vraiște și pornește pe stradă cu lăutarii după el, care îi cântau… un cântec de mort.
În centru încă era tămbălău; întreaga poliție se căznea să ducă la arest pe Gheorghe, pe cismar și pe Nicu.
― Urra! urra! urra!... isbucni Vasile la auzul gălăgiei: à votr’ santé, mesié Jorju, à votr’ santé. Zi, mă… că iată-l: perdut a fost și l’am regăsit, mort a fost și a înviat.
Trece cu lăutarii pe lângă ei, mai strigă à votr’ santé și, cât se poate de nepăsător, pune un clondir la gură, comandă la lăutari să cânte și foarte încet trece înainte, până ce dă de o canapea. Se așează pe ea, bea, ascultă lăutarii și privește cum se luptă Gheorghe și cu Nicu să scape din mâna poliției.
― Nu te lăsa, Gheorghe, să te răpue acești oameni, cari… cari… cari vor să te sinucidă. O Doamne!... Scapă pe acest nenorocit, căzut în mâinile fiarelor sălbatice; și tu, Nicule, luptă, luptă și eși biruitor. Iată, pentru împuternicirea trupurilor voastre, beau încă o dată din astă prea sfântă sticlă… Ziceți voi, lăutari, ziceți un cântec voinicesc, ca amicii noștri să se îmbărbăteze și să iasă învingători. (...)”

În cele din urmă, Vasile este și el umflat de polițiști, deși invocă drepturi individuale, Constituție și pe Majestatea Sa. Victor Mizileanu se semnează. Colț de pagină. Lăutarii sunt uitați în noapte. Viitorului crailîc de București, cuprins din părți de melancolie, îi face cu ochiul de la Mizil negustorlîcul, ca dintr-o gazetă de perete, gata s-o ia de la capăt pe lumină.




Foto Arhiva Cosmin Manolache

Partea I a acestui articol poate fi văzută aici





 

mizil muzica mitologii personale

Despre autor

Cosmin Manolache
COSMIN MANOLACHE este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / Îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com