Raluca Minoiu - Ce face locul să fie unic. (Cercetare în cadrul proiectului Pro șura)

Dacă o iei pe drumul mare, asfaltat, două dintre "imaginile" cu care ai plecat în minte se şterg rapid: maramureşenii nu-s nişte şoferi domoli, iar casele "din lemn" sunt din piatră, marmură, BCA, care mai cochete, care mai făloase, nefăcând economie de spaţiu, materiale şi idei.
După care te cuprinde mirarea de om crescut în spaţii delimitate: gospodăriile nu au garduri. Nu. Aşa că eşti liber să părăseşti drumul mare când doreşti şi să intri, parcă, în altă dimensiune: dealuri line, case de lemn, cu acoperiş din şindrilă, dialogând cu şurile cu sori pe ele, grădini frumos lucrate, căpiţe de fân de toate formele şi culorile.


Clăi - care mari şi rotunde, care lunguieţe - câmpuri de stâlpi din lemn, copaci fără de rădăcină, înfipţi bine în pământ, aşteptând ca fânul proaspăt cosit să se usuce şi să îi îmbrace. O femeie de 83 de ani, în vârful căpiţei, cu o furcă în mână. Aşa afli că nu-i de şagă cu fânul. Sunt şi clăi de piatră în șurdești - nimic altceva decât clăi de fân transformate de Sfântul Petru în piatră, ca pedeapsă pentru că un om a lucrat într-o zi de sărbătoare. Da, uneori oamenii locului mai sunt blagosloviţi şi cu zile de odihnă, de sărbătorile „mânioase cu fânul”, când nu e bine a lucra (Sf. Ilie, Foca, Pălie, Sf. Maria Magdalena, Adormirea Sf. Ana - toate în luna iulie). Oameni, clăi sau şuri trăsniti, din vina de a lucra cu fânul în zi „gingaşă”. Sunt multe alte legende şi poveşti ale locului, trebuie doar să îți acorzi timpul ca să te împrieteneşti şi să discuţi cu oamenii. Asta nu-i greu deloc!


Şi şurile!? Şuri mari, vechi, din lemn mai nobil decât cel folosit la construcţia caselor, cu sori, păsări şi alte motive meşteşugite pe porţile lor, încât ai crede că nu adăpostesc animalele şi fânul, ci sunt obiecte de preţ, făcute spre bucuria ochiului şi spre luare aminte cum se face o construcţie care să dureze. Nu suntem departe de adevăr: şura se făcea din bârne de stejar, material de lux astăzi, dorit de către arhitecţii şi domnii de la oraş, pentru că este un material rezistent, ecologic şi modern. Rezistenţa sa se vede în timp: dacă unii dintre săteni preferă să strice casa veche, construită din lemn de fag sau din „voiog” (paiantă), şura rămâne. Şi dacă nu-şi mai găseşte locul din punct de vedere al utilităţii, proprietarul nemaicrescând animale, porţile sunt recuperate şi folosite, la loc de cinste, la alte construcţii, în cadrul gospodăriei.


Uitându-te la construcţiile dintr-o gospodărie tradiţională din Şişeşti, îţi dai seama că totul se leagă, e un mecanism viu, pus în mişcare de om şi de nevoile sale. Aici casele nu „cresc”, nu se transformă prin adăugiri de camere, ci îşi păstrează forma şi utilitatea până când o altă generaţie ridică o casă nouă, dacă nu o îngrijeşte pe cea existentă. Lângă ea se afla mai demult un găbănaş, în care se depozitau proviziile de mâncare, dar şi instrumentele şi uneltele de lucru, lâna şi pieile de animale. Un spaţiu ce pare un văr mai mic al casei. Ocupaţia principală era creşterea animalelor, de aici derivând şi importanţa fânului. Pentru a pune la adăpost avuţia cea mai mare a familiei - vacile şi hrana pentru acestea - pe timp de iarnă, au construit şuri solide, cu porţi mari, cât să lase carul încărcat să treacă prin ele. Iar dacă gospodăria era făloasă, exista şi o a doua şură. Practic, gospodăria oferea un răspuns pentru fiecare nevoie, dar cerea, de asemenea, şi o implicare totală din partea familiei.


Astăzi, în Şişeşti o să întâlneşti aceste gospodării tradiţionale, dar o să vezi şi spaţii schimbate şi adaptate, pentru că nevoile au început să îşi găsească răspuns în afara spaţiului gospodăriei. și, dacă vrei să întâlneşti toţi oamenii din sat, există câteva momente propice pentru asta: la vreo nuntă mică, unde vin în jur de 300(!) de invitaţi la obiceiul Udătoriul (șurdești), când, a doua zi de Paști, se sărbătorește cel mai harnic om din sat, primul ieşit la arat de Sâmbra oilor, când, adunaţi pe câmp, se măsoară laptele și se stabileşte câtă brânză primeşte fiecare cu colinda de Crăciun la bondroși - obicei de Anul Nou sau de Bobotează ori de Luminații, când se cinstesc strămoșii. Dacă te muţi în sat de nicăieri, ştii că nu mai eşti un venetic când vecina îţi face loc la biserică pe „masa moşilor”, în acelaşi loc cu al familiei sale, unde se pun coșurile cu bucate în fiecare an, de Paști. Atunci începi să te simţi ca imensele dale de piatră, înşiruite şi neclintite, lustruite de vreme: aparţii acum locului.


Autor articol Raluca-Magda Oprea-Minoiu
Cercetarea a fost realizată în cadrul proiectului Pro șura. Construcții vechi pentru timpuri noi, desfășurat în 3 sate din țara Chioarului (Maramureș) în perioada aprilie - noiembrie 2013. Proiect cultural finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

foto Anamaria Iuga, Raluca Munteanu, Raluca Minoiu, Tudor Elian, Maria Oancea