900 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

A 60-a Bienală de la Veneția – Câteva impresii de la Ioana Iuna Șerban

De Graphic Front| 30 Aprilie, 2024 | Categorie: expoziții | Vizualizări: 238

Nu-s genul de vizitator care asistă la expoziții prin lifesupport-ul ecranului de telefon, voiam ca acea experiență să-mi rămână mie, deopotrivă cu ce-mi amintesc precis și cu ce se mai șterge. Împărtășesc însă aici ce mi-a plăcut, fotografii sau video-uri cu și despre oricum se găsesc peste tot.
 


 

O mare inimioară dau Pavilionului Serbiei: aici se află Exposition Coloniale de Aleksandar Denic, care este scenograf și - am aflat cu astă ocazie - e cel care a semnat scenografia filmului Underground (d. E. Kusturica).

În primul rând, tema bienalei de anul acesta - Străini pretutindeni - invita tocmai la memoria colonială și post-colonială, asupriri, abuzuri, anomalii, însă dacă Spania prezintă cum a colonizat Indiile, expoziția Serbiei arată cum spațiul fostei Yugoslavie era cea colonizată prin proprie voință - de Europa. Pavilionul e o scenă cu chioșcuri, alimentară, terasă, saună, cabină telefonică, și de fapt toate niște înjghebări cum numai în Balcani și Estul Europei există, un fel de semi-construcții care ar putea servi și ca punct comercial și drept cvasi-adăpost împotriva ploii. Frecventă în bienală această abordare de instalație ambientală/scenografie/regie – inclusiv promovarea pavilioanelor prin artiști care lucrează în domeniul teatrului sau filmului –, cum a avut și România acum doi ani, cum și pavilionul actual al României este o mutare dinspre pictură către zona arhitecturii. (Evident, sunt conștientă că genul acesta de instalații scenografice fură ochii și simțurile mai mult decât alte tipuri de artă sau medii, că există o supralicitare a lor și că nu orice astfel de habitat funcționează.) În cazul expoziției lui Denic, însă, funcționa bine: pendulând undeva înainte de căderea comunismului și imediat după acesta, expoziția arată o colonie voioasă care abia așteaptă să fie impregnată de Coca-Cola și de Europa, prin Eurovafels mai întâi – vândute în galantar. Există și un jukebox reunind tot soiul de cântece în al căror titlu apare cuvântul Europa, acolo poți să pui și melodii. Sauna cu emblematicele haine de fâș nouăzecist abandonate pe margine este delicioasă, la fel și căldarea pusă sub o țeavă care curge. Există și un dormitor tipic bătrânicios unde în colțul de sus în locul icoanei se află un televizor cu reclama I’d like to buy the world a Coke, care a făcut furori în anii 70, reclamă care pare să ironizeze tema bienalei:

Și toate-toate stau sub label-ul EUROPA scris cu litere luminoase dar aproape lipite de zidul din margine, acea europă-miraj din visul oricărui balcanic, cu o cameră de supraveghere atașată, un fel de râdem-glumim dar nu părăsim incinta. Până să ajung la vecinii de pavilion ai sârbilor – egiptenii, care mi-au plăcut și ei – mă opresc asupra Germaniei.



Văzusem într-o cronică din Frieze că e considerat un pavilion „neașteptat de slab”, nu știu de ce, poate părea pretențios dar e mai zvâcnitor de-atât. Thresholds, de Yael Bartana și Ersan Mondtag, alcătuiește o odisee spațială către o nouă lume – așa, tema nu e cine știe ce, dar ce-ți apasă butoanele tulburării sunt lucrările. Când intri: o machetă de navă spațială suspendată, compusă pe modelul arborelui sephirotic, cu o elice care se învârte lent, o împlântare într-un orizont fără scăpare care e o misiune și totodată o damnare. E drept că video-ul din următoarea sală – care prezintă plecarea acestei nave către galaxii mai breze – n-are forța să susțină golul căscat de instalație, e prea explicit. Însă Monumentul Persoanei Necunoscute, al lui Mondtag, din aceeași sală, constituie climaxul anunțat și așteptat: un fel de mușuroi-cochilie-bunker, o casă din anii 40 dar și din anii 60, ce pare proaspăt dezgropată dintr-o furtună atomică și totodată înghețată în timp, păstrându-și mobile, fotografii, ustensile dar și amprente ale distrugerii, destabilizându-te prin paturile și canapelele mult prea strâmte, care te forțează să stai chircit fizic și psihic, conducându-te pe scara în spirală către priveliștea fără perspectivă (sau doar cu perspectiva depășirii acestei lumi). Monumentul e inspirat de experiența bunicului lui Mondtag în momentul mutării în Germania de Vest, dar dincolo de referința punctuală biografică, construcția pare un vis transmis genetic pe care toți îl avem: despre o lume care ne părăsește, ne fuge de sub picioare.

Pavilionul Egiptului (foto aici) nu mă așteptam să mă atingă – tocmai ieșisem de la sârbi încă bântuită plăcut de ce văzusem acolo. (Aceste două pavilioane sunt – la fel ca al nostru – plasate la capăt în Giardini deci până acolo, dacă mai vezi și lucrări care spun prea puțin, îți poți pierde din disponibilitate.) Wael Shawky, reprezentantul Egiptului, nu este regizor dar lucrările lui pun în scenă, cu ajutorul marionetelor, povești și piese de teatru după evenimente istorice. Pentru piesa centrală din pavilion – o piesă de teatru filmată – Shawky a folosit în premieră actori, „mânuindu-i” ca pe marionete într-un decor de teatru de păpuși, feeric colorat în farmecul Levantului care trebuie să pară un trandafir rar pe care să-l culeagă colonizatorii. Drama 1882 e o poveste de manual respusă: revolta generalului Ahmed Urabi împotriva ocupației engleze și cearta de cafenea din Alexandria care escaladează într-un masacru sunt redate nu documentar ci sunt împănate și exagerate de personajele care-și cântă povestea, dar tocmai din acea exagerare Shawdy lasă să se extragă ițele prin care și privirea noastră de acum e condusă. Muzica folosită de Shawdy e menită să te vrăjească, o dimensiune care să-ți blocheze mintea, să-ți lase doar văzul și auzul, care poate-s mai biasate decât gândurile noastre și taberele pe care alegem. Contrapunctul filmului este, în sală, un obiect sculptural de mari dimensiuni, un fel de casă-crab care se-ntinde peste Egipt și care ține isonul steampunk-ului levantin creat de Shawdy, guvernat de principiul națiile mai mari incorporează națiile mai mici. Mai recomand – lângă Palatul Dogilor – pavilionul Taiwanului, cu Everyday War, de Yuan-Goang Ming.

Legat de pavilionul României: subscriu la ce scria Lev Manovich pe pagina lui de Fb că e printre foarte puținele pavilioane unde înțelegi expoziția fără să fi nevoit să parcurgi textul de sală, și e mare lucru asta, căci în multe pavilioane expoziția e 50% alcătuită din textul despre. (Ce nu cred că a fost abordat – în general – în expozițiile României e o dimensiune a spectacolului, mă întreb de ce...)




 



 

ioana iuna serban

Despre autor

Graphic Front
Graphic Front semnează articolele care nu pot fi atribuite neapărat unei persoane din atelierul nostru. Asta înseamnă, fie că sunt lucrate de cineva de la noi, fie că e un material preluat de la invitații sau colaboratorii noștri.