504 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Mene, tekel, phares/ Cântărit, numărat, împărțit

De Călin Torsan| 25 Iunie, 2014 | Categorie: muzicieni | Vizualizări: 1089

N-am o părere prea bună despre oamenii în negru. Este prea multă tristețe în lume ca să le mai pot suporta și lor depresia. întâmplător, preoții și maneliștii încearcă să-și ascundă în obscurul nuanței apăsătoare apetența către lumea sensibilă, către materie. Bodyguarzii și fanții gelați preferă aceeași monocromie vestimentară. La fel, rockerii și sunetiștii, iar aici există o logică, pentru că majoritatea inginerilor de sunet care însoțesc scenele noastre - vorba vine, ingineri! - sunt foști chitariști de cap de grif sau toboșari surzi, frustrați de lipsa succesului, pe care o pun mai totdeauna în seama publicului ignorant. Sunetistul în tricou mulat, fără mâneci, tatuat cu însemne sataniste, purtând inele ieftine, din oțel, trăgând ofticat din țigară și golind halbele ce i se cuvin de la bar - rebelul ăsta poate fi unul dintre coșmarurile mele de muzicant. în ochii lui injectați, fluierele în care am suflat ani întregi au fost mai mereu niște tiriplici. Câtă vreme ele n-aveau coaie și nu puteau răcni răgușit, ca Phil Anselmo, de la Pantera, erau bune de pus pe foc. Puteam eu face cu ele solistici aprige sau riffuri plesnite, ca arabescurile lui Kerry King, din Slayer? Așa m-am risipit în tot felul de văgăuni cu pretenții de cluburi, încercând să le sugerez acestor îndoliați ceea ce mi-aș dori de la ei. Simțeam, de fiecare dată, cum muzica pe care încercam s-o cânt avea o mână lipsă, un picior, părea într-o ureche. Până când am ajuns în Japonia. Un corp întreg de orchestră, un grup de lăutari, două formații mici, una de coarde, alta de alămuri și trupa mea. Pe-aceeași scenă. O muncă infernală pentru cei trei sunetiști echipați în verde: tot felul de instrumente, voci, dinamici diferite. Au rezolvat probele în jumătate de oră. Fără doi-zece, doi-zece, formula obsesivă și empirică a specialistului român. Numai din butoane, notând atent, în prealabil, plajele frecvențelor care urmau să intre-n joc. Fiecare muzician a trecut mai întâi prin cabina lor, descălțându-se la intrare, pentru a spune la ce instrument cântă.

Pe Asante l-am cunoscut cu mai mulți ani în urmă. Avea o ie indiană peste oase. Glumea cumva din vârf de băț, de-ai fi putut să-l iei la preț de matineu. Mult mai târziu i-am pătruns umorul presărat cu sodă și scăldat în var nestins. Până atunci, ne-am însoțit de-a lungul serilor în care unul cânta, iar celălalt găsea soluții potrivite ca sunetele să ajungă mumos împodobite la meseni. Pentru asta, cântărea cu scrupul distanțele până la microfon, număra fără oprire intrări, ieșiri, mufe și cabluri, împărțea spațiul sonor în patru sau în opt, după cum gândea că ar fi mai nimerită panoramarea. Mai mult, sărea spre scenă cu tot felul de aparate născocite de el, din care sunetele ieșeau ca o salată bine preparată, asezonată cu reverb, delay sau alte efecte de bonton. Ca Baltazar, bătrânul inventator dintr-un serial croat de animație.


Despre autor

Călin Torsan
CĂLIN TORSAN Acru și rece ca o salată de boeuf. Grețos ca maioneza. Bun de sărbători și rău în timpul anului. În loc de ochi, măsline. În loc de buze, feliuțe de gogoșar.

0 comentarii

Scrie un comentariu

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.