Leipzig 1973 - Aur pentru ilustrații. Mircia Dumitrescu - Ovidiu. Tristele și Ponticele

În 1973 când această carte câștiga premiul cel mare pentru cele mai bune ilustrații, Fundația Stiftung Buchkunst [Fundația Arta Cărții] avea câțiva ani buni de la înființare, iar concursul Cele mai frumoase cărți germane era cea mai cunoscută platformă de promovare a design-ului de carte din spațiul țărilor socialiste. Graficienii și ilustratorii de carte români erau laureați obișnuiți ai acestui concurs, legăturile lor cu artiști și editori est germani fiind de strânsă colaborare și respect reciproc.

Înființat la finalul anilor ’20 (și întrerupt pe perioada războiului) concursul a ajuns să aibă 2 variante, odată cu divizarea Germaniei (competiția din est, la Leipzig și respectiv cea din vest, la Frankfurt); apoi în anii ’60  a fost înființat la Leipzig și concursul Best Book Design from all over the World.
După căderea Zidului Berlinului, cele 2 competiții germane au devenit una singură, iar în paralel a funcționat și funcționează în continuare competiția internațională. În prezent, ambele sunt organizate anual (în trecut au existat și distanțe ceva mai mari între ediții) iar cărțile trec prin filtrul mai multor jurii; se acordă mai multe tipuri de premii – unele onorifice, altele în bani.
Mi-e greu să înțeleg cum politicienii germani s-au putut gândi la cărți în acei ani 50 extrem de învolburați, cu vrajbă de toate tipurile, cu răscoale în sute de orașe, tancuri sovietice pe străzi, refugieri masive din est în vest etc., dar desigur asta e o altă discuție.

Competițiile nu numai că au răzbit în timp dar s-au și consolidat prin îmbunătățiri și ajustări succesive. Cumva oamenii le-au considerat importante, astfel că în 1963 când s-a început o nouă etapă în istoria Târgului de carte de la Leipzig cu inaugurarea târgului Messehaus am Markt (8000 mp), pe lângă concursul de carte internă a fost fondat concursul internațional "Cel mai bun design de carte din întreaga lume”, gândit ca un mod de a conecta între ele expozițiile de carte de artă de peste tot. Târgul de carte de la Leipzig a fost considerat de către jurnaliștii vest-germani, începând cu 1973, cel mai important barometru cultural al Europei.
5 ani mai târziu, ca un prim update, “The Golden letter”, distincție care acoperea inițial o arie tematică, a devenit cel mai important premiu în competiție.

Rigorile pe care și le-au impus au făcut din această competiție una din cele mai însemnate din lume. Juriul internațional este extrem de strict. Astfel că pe lângă criteriile estetice, o carte trebuie să îndeplinească și multe cerinte funcționale. Totul se analizează în funcție de: concept, realizare grafică, literă, așezarea textului, calitatea reproducerilor și a imaginii, hârtie, tipar, legătorie, precum și armonizarea tuturor acestor calități între ele. A, și încă ceva destul de important: în ecuație intră și tirajul și prețul de desfacere. Cu siguranță se face un punctaj și la urmă se trage linie.
Categoriile de concurs sunt: beletristică, cărți științifice/ de specialitate, ghiduri, cărți de buzunar, albume de artă, fotografie, cataloage pentru expoziții, cărți pentru copii, manuale și cazuri atipice. Iată deci o mare diversitate și aici. În fiecare an se aleg 14 cărți din peste 7-800, provenind din 30-35 de țări participante, având dreptul să se înscrie edituri și designeri de carte finaliști la concursurile naționale similare organizate în țările din care provin. Toate edițiile au fost însoțite de cataloage, foarte valoroase din punct de vedere documentar dar și grafic și se fac în jur de 90 de expoziții. E important de subliniat că Stiftung Buchkunst este sprijinită de Guvernul Federal al Germaniei și de alte instituții publice și private.

Nu știu exact cum s-a jurizat concursul în 1973, când cele două elegii ale lui Ovidiu numite Tristele și Pontice, îngrijite de Victor Mașek și ilustrate de Mircia Dumitrescu au luat aurul. Pot să bag mâna în foc însă că setul de criterii a fost exigent și atunci. Ilustrațiile gravate în zinc duc mai departe desenul de pe vasele grecești, într-o nouă compoziție parcă mult mai dinamică și cu mai multă profunzime. De bună seamă că ar fi fost pe placul lui Ovidiu care și-a petrecut o parte din viață în Atena.
Fontul inspirat de pe columna lui Traian și desenat de Frederic Goudy, în varianta lui aldină te duce direct la litera stelelor funerare romane, prezente și în Tomis, orașul de exil al lui Ovidiu.
Așezate într-o carte bine ritmată, cu un format potriuvit pentru grosimea blocului de carte, cu o oglindă a paginii care respiră admirabil, lucrurile sunt perfect armonizate, se parcurg foarte bine și bucură privitorul. Este fără îndoială o lucrare izbutită, cu înalt grad de adecvare a textului și ilustrațiilor.

Încerc să mă abțin să vorbesc despre competițiile de carte de la noi, pentru că nu despre asta e vorba în articolul ăsta. Am facut-o în alte dăți. Aș adăuga doar că ce se vede în urmă e trist rău: după 40 de ani de comunism, primele competiții de carte au apărut după 22 de ani. Una se dă peste cap să reziste, bazată pe voluntariat și o brumă de bani de la AFCN, neavând niciun update semnificativ de la un an la celălat, nici ca sistem de evaluare nici ca participare, iar alta a pierit cu succes după 4 ani din lipsă de finanțare. Mi-aș fi dorit să urce în valoare ambele, să fie finanțate de statul român fără concurs, să crescă numărul de categorii, să se înscrie sute de cărți pentru fiecare categorie, să aibă caracter cu adevărat național, câștigătorii să fie semnificativ recompensați. Cei care ar trebui să aibă grijă să finanțeze par să aibă cu totul și cu totul alte probleme. În fine.

A, și da, dacă ar fi după mine, aș schimba mâine titlul concursului din "Cea mai frumoasă carte din România" în “Cea mai bună carte din România. Pentru că doar “frumos” în zilele noastre nu mai înseamnă nimic.