911 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

"Cum spunea profesorul Dan Slușanschi, cu cei morți nu colaborezi..." Eugen Ciurtin, interviu pentru Adevărul, duminică 15 decembrie 2019.

De Eugen Ciurtin| 16 Decembrie, 2019 | Categorie: ALTE ARTE | Vizualizări: 1230

În data de10 decembrie, în urma unei postări pe FB în care anunța faptul că manuscrisele lui Mircea Eliade vor fi scoase la licitație, Eugen Ciurtin declanșează un întreg demers de salvare a acestor documente.
Firul complet al evenimentelor aici
Ieri, 15 decembrie, Eugen a vorbit cu Simona Chițan, pentru Adevărul.ro. Întregul dialog mai jos.

- Cum pot fi salvate manuscrisele care vor fi licitate luni? Care ar fi procedura legală?
Misterele Bucureștilor, întâi de toate: s-au alertat, au intervenit și au produs efecte firești și benefice mai mulți dintre cei îndrituiți, de duminica trecută încoace, decât în toți ultimii treizeci de ani! Aș vrea să vă pot răspunde cu un concis și limpede cum după un simplu da. Dar asta este imposibil. Posibil ar fi numai după ce lămurim adecvat contextul. Întrebările la care nu s-a răspuns defel – căci nici măcar nu au fost adresate public vreodată – sunt mari, grele și multe, și nu vreau să repet sponcile, s-a scurs o treime de secol de la moartea lui Eliade. Câte și care manuscrise Eliade se găsesc în prezent în colecții particulare din România, cu precădere în colecția Mircea Handoca? Cum au ajuns acolo din punct de vedere juridic? Și-au schimbat statutul juridic între timp? După 2015, moștenitorul sau moștenitorii lui Mircea Handoca în baza căror documente a(u) scos și reușit să vândă la licitație (conform catalogului Artmark) diferite alte piese manuscrise Eliade? Cine le-a evaluat atunci și de ce nimeni, atunci (rușine și mie), nu a sesizat vreo neregulă? S-a făcut și este publicabil vreun catalog al operei manuscrise a savantului, ca să știm vârful cărui aisberg e oferit de licitatorii Historic, azi? În ce au constat eforturile moștenitorilor și editorilor lui Eliade și Handoca de a lămuri un vechi litigiu, când oricine altcineva sesizează disparitatea între editorul profesor de liceu Handoca și conținutul operei globale a lui Eliade, cel mai impozant inițiator și editor român de enciclopedii (Macmillan 1987 | ThomsonGale 2005, 15 volume de Encyclopedia of Religion, atât iubită între îndatoririle sale)? Dincolo de neputințe și chiar dincolo de nepăsare, folosește cuiva această situație? Dacă acest dialog ar veni după (presupun) suta de interviuri care ar fi lămurit precedentele, pesemne nici nu m-ați mai fi întrebat acest lucrul, ci în sfârșit altele, mai înrudite cu opera lui. În plus, nu sunt jurist, expert în patrimoniu sau în orice fel parte a conflictului, sunt un simplu cercetător (unul bio, sper) care studiază istoria religiilor.
Și apoi, ne vom întreba azi, este adevărat sau nu că legislația românească presupune un singur evaluator înainte de punerea în mișcare a licitației, care evaluator poate fi membru – și beneficiar, într-un stupefiant conflict de interese – al respectivei case de licitații? Aceasta e situația, la Historic, cu dl Ciupală, iar între timp am aflat că dna Mădălina Lascu, expert acreditat, a fost inclusă fraudulos pe site-ul Historic.ro, pentru care nu a făcut nici un fel de evaluare. Abia ulterior consternării sale, numele său a fost retras cum se cuvenea. Și cum au ajuns manuscrisele Eliade pe mâna unei case de licitații al cărei fondator spune despre donația de cărți a propriului său tată: „am stat câteva zile cu cărțile alea, însă mi se părea că nu se potrivesc cu mobila mea cea nouă“? (vezi aici)

Cum s-au publicat însă atâtea titluri Eliade la atât de multe edituri, în tiraje totale care apreciez că au depășit milionul de exemplare din 1990 încoace, la unele fără nici cea mai măruntă obligație de control științific, la destule fără nici o remarcă despre context, juridic, patrimonial și academic, și mai ales fără nici o raportare la existența manuscriselor? Cum a fost posibil, din punctul de vedere al manuscriselor lui, ca autorul Eliade să-și dea liniștit titlurile dorite până la Briser le toit de la maison, dar de atunci încoace să avem zeci și zeci de titluri noi (și catastrofale) care sunt o combinație de manuscris inedit citit prost cu reeditări peste reeditări din decupaje dubioase în care tot ce transmigrează sunt greșelile? Cum spunea profesorul Dan Slușanschi, cu cei morți nu colaborezi: nu-i e permis nimănui să publice zeci de cărți sub numele de Eliade care se numesc Taina Indiei, Lucrurile de taină sau și mai abisalul (Handoca, 2002) Aristocrația solilocvială a dialogului! Singurele titluri Eliade noi și admisibile sunt strict Opere vol. I până la Opere vol. LXX. Dar am elaborat în 2008 schița E.C.C.E. – planul pentru Ediția critică completă Eliade, la fondarea Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei și sub directoratul profesorului Andrei Pleșu – l-am și publicat în 2010 și îmbunătățit în 2016, vă puteți raporta la
acele preliminarii. Apoi, corectura terminologiei în limbi indiene la un singur Eliade a prezentat două mii de greșeli.

Câteodată trebuie recurs chiar la petiții, precum cea inițiată de Cătălin Cioabă, Cosmin Ciotloș, Bogdan Crețu, Dana Jalobeanu, Bogdan Tătaru-Cazaban și Radu Vancu. Semnez și eu orice petiție pentru sprijinirea editării manuscriselor lui Cioran și chiar ale lui Minulescu sau Baronzi, am inițiat și semnat de altfel o autopetiție pentru manuscrisele lui Constantin Georgian și sunt în curs de a încheia al treilea său volum de Opere asiatice inedite. Paris-Leipzig-Berlin-București, 1872-1904, din manuscrise care au dormit – protejate perfect fiind la bunul Cabinet de Manuscrise al Academiei – mai bine de un secol. Lucruri esențiale ale secolului al XIX-lea au devenit publice în anul său 219, istoricii nu pot schimba canalul de la duratele lungi. Țin să-i mulțumesc aici domnului Profesor Andrei Pleșu pentru că s-a alăturat petiționarilor Eliade din capul locului, și mai ales pentru încredere: tocmai am făcut un sfert de secol (incluzând și un institut funcțional de istoria religiilor) de când îi tot spun sau scriu despre Eliade. Manuscrisele lui sunt azi în curs de a fi salvate.

Dar răspunsul de azi e și foarte dureros: nu avem spitale! unde aceste manuscrise să fie duse la timp, salvate corespunzător, repuse în circulație. Am încă aventuroasa fantezie de a crede că o operă macră de istorie a religiilor se va trata corespunzător în primul rând cu istoricii religiilor de azi. Nu avem autostrăzi! adică ediții critice elaborate după toate rigorile științifice, prin care să se poată circula comod și cu viteză, când vrei să ajungi la Eliade. Ni se taie pădurile! ca-n codru n-a fost decât furtul, căci am fost intoxicați de sumedenie de cărți inutile de „cu“ și „despre“, atâția s-au servit gratuit de Eliade, s-au construit cariere pe numele lui și nu i-au adus nimic înapoi, cine replantează? Am tratat diaspora în batjocură! generația noastră include câteva nume confirmate tocmai în istoria religiilor la nivel global și numai în dezbaterea globală se pot vedea semnele interesului pentru o editare critică biligvă, deși s-au pierdut deja circumstanțe mult mai apte. Încă s-ar mai putea ceva, ne spun tocmai marii savanți care au semnat petiția noastră, tradusă prin surprindere în engleză de Giovanni Casadio și difuzată în comunitatea internațională. În plus, opoziția la această situație dezastruosă nu are un program unic, concertat de redresare.


- Președintele Academiei s-a implicat în scandal, nu a oferit însă soluții concrete, ci mai degrabă declarații întrutotul confuze. S-au extras obiectele Eliade din licitație, așa cum a afirmat Ioan Aurel Pop la un moment dat?
Institutul de Istorie a Religiilor și-a făcut o datorie de onoare să informeze Academia din care face parte, înainte de alertarea altor instituții și înainte ca informația să fie amplu discutată în presă. Nu este rostul, nici obiceiul meu să fac comentarii care revin conducerii Academiei.

- Poate folosi Ministerul Culturii dreptul de preempțiune? A făcut ceva concret în acest sens?
Ministerul Culturii a avut, mi se pare, câteva zile la temperaturi înalte, de-a dreptul subtropicale. Și s-a achitat excelent de sarcină, merită deci felicitat. Ministrul și-a reamintit, poate, etimologia funcției și, invitat a doua zi de Adela Greceanu și Matei Martin în direct la emisiunea lor de la Radio România Cultural, a promis că va căuta soluții ca măcar adjudecarea prin licitație a manuscriselor să fie stopată. A făcut apoi asta. Apoi a furnizat deschiderea ministerului către preemțiunea Arhivelor Naționale, unde doamna director adjunct Alina Pavelescu a urmărit cu competență procesul încă din primul minut. Am aflat cu surprindere și cu bucurie, apoi, că dl consilier Valentin Savu și-a ilustrat exemplar poziția, într-un litigiu foarte complicat: nu îl cunoșteam deloc, însă a obține două soluții (sperăm că nu se vor neutraliza) în acord cu așteptările cititorilor, când în atâtea alte instituții și chiar ministere nu se întâmplă nimic bun cu lunile, e o performanță în sine, un model de intervenție rapidă și un prilej de speranță licit.

- Înțeleg că Mircea Handoca a plătit pentru aceste documente, iar colecția lui este deținută legal. În aceste condiții, cum poate Sorin Alexandrescu, moștenitorul legal al lui Eliade, să oprească licitația?
Nu se cunoaște nimic cert și concret, că dl Handoca ar fi plătit pentru manuscrise e o supoziție care suspendă dacă nu întrebarea, atunci sigur un răspuns al meu.

- În ce stadiu ne aflăm acum? Cum e posibil ca obiecte de patrimoniu cultural să ajungă obiectul unor licitații particulare? Povestiți-ne despre valoarea acestor documente.
Stadiul este descris de ultimul și penultimul comunicat al Ministerului Culturii care, împreună cu singura declarație a dlui Sorin Alexandrescu, prezintă concomitent trei soluții divergente. Cum e posibil? Casa de licitații prezenta eșantioane din autori universali, dar am aflat că asta nu împiedică pe unii evaluatori să le plaseze sub 150 ca „punctaj valoric“. Domnul Alin „sub 150 de puncte, universal“ Ciupală și orice alt expert evaluator membru al caselor de licitații să lămurească un crâmpei măcar din misterele meseriei lor și să dea, dacă nu cerem prea mult, un singur exemplu – unul: alibiul – de 150 de puncte în cap, să știm și bieții de noi ce înseamnă cultură, manuscris, patrimoniu, și să nu mai umblăm anapoda să salvăm manuscrise de nimic, bune numai de agățat aleatori neaveniți cu bani. Exemplul său va depăși cu siguranță, ne asigurăm împreună cu Ministerul și cu Arhive Naționale, banalități precum Amurgul gândurilor, manuscris integral și el de mai puțin de150 de puncte. Trebuie să fie pesemne ceva care să justifice scrierea oricărui Amurg al gândurilor – ca telegramă cifrată, măcar. În condiții normale de climă intelectuală, oricine i-ar recomanda cursuri de inițiere la fosta mare Facultate de Istorie a Universității din București, dar acolo momentan nu are rost. Dl Ciupală este profesor universitar doctor la chiar această facultate.

Valoarea lor?... Un singur exemplu: scrisoarea maharajahului. Se va deschide și aprofunda un curs despre destin cu acele mici pagini manuscrise, se va ține cu ușurință o prelegere posibil autoritară și care să și miște până la lacrimi despre operativa idee modernă de noblețe. Scrisul din acea oră caldă a Indiei coloniale e o anticipată prelevare corticală pentru un șir întreg de mari creiere: el nu a fost numai ținut în mâini de foarte tânărul Mircea Eliade pe o străduță din Patria Rosetti (cum adorăm să îi spunem) unde se prăbușea viitorul în cascade.

Acea scrisoare a mutat din loc sau oferit destinul primei generații de indianiști și asiatiști români: al magistrului meu Arion Roșu (1924-2007) și al fraților lui, s-ar putea spune, unii fiind colegi liceali de bancă în Bucureștiul antisemit de după dedicația către maharajah din Yoga (1936): Sergiu Al-George (1922-1981), Anton Zigmund-Cerbu (1923-1964), Eliza Zigmund-Cerbu (1924-1965) și Marcel Leibovici (1924-2005), dar și, două generații mai târziu, al lui Vlad Șovărel (n. 1972) și al tuturor acelora care au luat în serios magnitudinile culturii și religiilor indiene universale. Nu așa începuse și Culianu? Nu contemplând cum se schimbă viața din rădăcini spre rădăcini și mai vechi se poate face ceva bun? Și nu a suferit Eliade deja toate dezrădăcinările, chiar lipsea finalul, traficul de organe interne ale operei? A revedea acea scrisoare în context mercenar, mercurial și parcă merceologic a produs măcar o comoție. Mai tare decât buletinul lui, chiar. Cu toate ale lui, pentru noi, cititori înrudiți, asemenea specimen trebuie păstrat și expus în fonduri publice: așa încât în universuri mai puțin paralele lui Eliade să aibă încă cine să-i scrie și să plece odată, spre binele nostru al tuturor, măcar trei ani în India.
Să vinzi scrisoarea oricui, azi, ce rollercoaster cu bruște „căderi în premodern“, vorba profesorului Sorin Alexandrescu. Câte discuții întremătoare am avut, peste ani, despre Eliade, cu domnii Bogdan Tătaru-Cazaban, Cosmin Ciotloș și Radu Vancu! Se cuvenea măcar o ultimă intervenție, cu toată intensa ei banalitate. A fost necesar ca un mare poet să vină, în contextul petiției, și să reamintească perfect tuturor – domnul Șerban Foarță – acel Eliade despre Eliade la bătrânețe: dispersarea bibliotecii și arhivei sale ca cea mai mare greșeală a ultimilor lui 25 de ani. Din acea greșeală s-au înfruptat enorm de mulți și diverși, fără să-l înțeleagă și fără să-l sprijine. Necesitatea construcției și continuității, forme cu niscaiva fond, apte sincronizări și integrări pretutindeni, dacă în noi înșine, în prealabil? Nu știi ce spui. Balade ale vreunui meșter Manole? Se sfărâmă între timp balada însăși, licitată după dezmembrări, dispar în întregime versuri. Va rezulta, la final, că e o scenetă despre ritmurile cadastral-alimentare ale nației și preistoria sufertașului, sau un vechi proces-verbal rimat al unui episod nedeferit de violență conjugală.
Ajunși în acest estuar, nu numai irepetabilul lui (manuscris) ne privește, ci chiar întreaga repetabilitate: care sunt ingredientele optime ale relevanței universale? Cum se devine savant, istoric al religiilor, indianist, scriitor într-o limbă română care să te bucure? Toate astea sunt pedagogii fățișe, nu vreo cutie neagră de aeronave legionare. Cu micul ajutor al unor decenii de consecvență, astfel de fapte de cultură se dobândesc și ajung – împreună – să ne și definească pe toți. Până departe. Până foarte departe. Până la surâsul, plictisul sau nervozitatea controlorilor de pașapoarte.

- Cum este posibil să se ajungă aici, să fim nevoiți să ieșim în stradă pentru a apăra niște bunuri de interes major cultural? Cum poate influența marșul de luni deznodământul?
În plasa atâtor înnodări, deznodământul pare o problemă cam gordiană, dacă ni-l amintim bine pe Eliade... Dar aveți într-adevăr dreptate: cum este posibil să se fi ajuns aici? Protestul nostru de luni e fără precedent, ca un fel de Monday Manuscript March, pentru oricare istoric al religiilor din lume, și ni s-a părut că Bucureștiul îi datorează asta lui Eliade. De la fosta lui casă (unde placa memorială pusă târziu menționează filosof în loc de istoric al religiilor!) până în Amzei sunt zece minute de mers pe jos. Ne-am hotărât să ne exprimăm un drept colectiv de preemțiune: În jurul lui Eliade să nu fie titlul unei licitații, ci numele unei plimbări. Data, ora, locul și prezentarea lui Eliade ca universal, conform casei de licitații, nici nu le-am schimbat. Înainte de tratamente și deznodămintele lor să căpătăm câteva cuvenite diagnostice. Două trăsături, deja: această acțiune a fost demarată nu de seniori, ci de cei din generația celor de 30-40 de ani și, spre deosebire de sociologia seniorilor, într-un consens masiv și chiar și transideologic, dacă vreți, care pe mine unul mă bucură nespus, căci continui să mă instruiesc și să respect autori în curs de consacrare de care totodată mă despart destule. N-aș spune că de pe vremea Criterion 1932 nu s-a mai întâmplat asta la București, dar nici Criterion n-a făcut, înainte de Crăciun, vreun protest pentru manuscrise. Cei care vor veni vor participa la un act de maturitate culturală destul de atipică. După atâta rigoare, atâta creativitate, atâta frumusețe duse facturier pe apa Sâmbetei... Suntem înconjurați de prea mulți aproximativi, nechemați și lași în viața publică. Dar în materie de Eliade rămân ce-am fost: un cioranian. Radu Vancu a încheiat memorabil descrierea situației, iar eu am contrasemnat cu tot cu mâinile bunicii, cititoare a contemporanului ei Eliade pe care mi-l povestea înainte să intru la școală, nimic nou în cultura asta: cum o ținem, așa o avem.

Bangkok, 15 decembrie 2019.


Eugen Ciurtin (n. 1975) este indianist și istoric al religiilor. Contribuții scrise în trei limbi și apărute în 11 țări din Europa, America de Nord și Asia, unele chiar despre opera lui Eliade și editarea ei, accesibile la https://ihr-acad.academia.edu/EugenCiurtin. Este membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, București, și a fost profesor invitat al universităților din Berna, Erlangen-Nürnberg, Lahore, Mumbai, New Delhi, Paris, Roma, în 2019, al Facultății de Litere a Universității de București, în 2020 al universităților din Geneva și Lausanne. Predă, în prezent, Istoria religiilor și Studii buddhiste la Mahidol University, Bangkok. Premiul de indianistică Hirayama al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris, în 2005.

Interviu realizat de Simona Chițan, pentru Adevărul, duminică 15 decembrie 2019.
Articolul complet aici



 

adevarul eugen ciurtin interviu

Despre autor

Eugen Ciurtin

Eugen Ciurtin este membru fondator al Asociației române (1997) și al Institutului (2008) de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Profesor, din 2019, al Faculty of Social Sciences and Humanities, Mahidol University, Bangkok (Thailanda). Publicații: https://ihr-acad.academia.edu/EugenCiurtin

Articole asemănătoare