679 Articole

rezultate preluate din toată arhiva de articole

Deschizând ochii prin Transilvania. Forme, decorațiuni, litere. (90 fotografii)

De Ciprian N. Isac| 20 Octombrie, 2020 | Categorie: religie | Vizualizări: 543

Mi-am dat seama destul de devreme că locul unde deschizi ochii e, dacă nu definitoriu, atunci foarte important. Să fi fost prin 93 când din plin iad industrial întunecat, cu foc și zgură, dintr-un oraș năclăit în praf cărămiziu, cu balcoane închise, cu o sirenă care suna la 7, la 3 și la 11 intrarea/ ieșirea din șut, plonjam direct pe o insulă grecească scăldată în soare, cu apă, piatră și nisip care străluceau. Și cu finisaje la faianța băilor nemaivăzute de mine până atunci. Era uluitor, oamenii de-acolo, deși dark la ten, aveau licăr în privire și erau luminoși. Atunci mi-a trecut prin cap că locul unde te naști chiar contează – una e să te scalzi în valuri de fum roșiatic și alta e s-o faci în Mediterană. Eram convins că lumina și apa au un rol decisiv. Lucrurile au fost valabile însă doar în parte, fotosinteza lor era parțială iar eu nu am rămas prea mult timp pe insulă.
Mult mai tărziu am înțeles (și încă mai lucrez la/ cu asta) că esențial e dozajul, cum proporționezi și cum relaționezi totul. Poate o să pot într-o zi să dezvolt mai mult această temă.
Acum doi ani, în cadrul unei discuții la Cercul Literar, Cristian Mandeal puncta, printre altele, două posibile traiectorii ale unui copil care se naște în medii diferite. Întrebat de Eugen Ciurtin unde ar ținti critic cu privire la învățământul muzical în țara noastră, dânsul a expus două ipostaze absolut valabile și într-un registru vizual:

... vedeți, noi avem un mare “handicap”, cu ghilimele de rigoare: nu ne-am născut într-o țară catolică sau protestantă, acolo unde copilul, de la vârsta de doi ani, atunci când putea să meargă pe două picioare, este dus de părinți, duminica, la slujbă. Și ce aude el, aude Bach, aude Haendel, la orgă, Pachelbel, Buxtehude, și-și formează niște prototipuri muzicale care se fixează în creier pe niște circumvoluțiuni pe care le păstrează întreaga lui viață, se numesc prototipuri muzicale, specifice fiecărui copil, fiecărui individ care se maturizează. Ei bine lucrul acesta la noi se întâmplă puțin diferit. Dacă același copil este dus la o slujbă ortodoxă la care duminica popa cântă fals, pe cânturi bizantine deformate, schimonosite (lucrul ăsta se întâmpla la foarte multe slujbe de la noi), copilul acela își formează altcumva creierul pentru muzică. De aceea copilul din România, sau dintr-o cultură ortodoxă trebuie altcumva îndrumat către muzica occidentală, față de cum se petrece aici. Până și rușii au un mare avantaj, ei cântă în cor. Se spune că acolo unde sunt trei ruși, s-a format un cor. Cântând în cor, deja există armonie, trisonurile majore, minore pe care se bazează orice muzică armonizată și care se apropie binențeles, structural, de muzica occidentală. Ei, la noi există doar monodia, pe niște moduri bisericești care  sunt foarte departe de a fi comune cu limbajul muzical occidental.


Probabil că nu doar muzica și actul religios au modelat gustul oamenilor. Arhitectura religioasă, monumentele funerare, mobilierul din biserici, orgile, picturile, iconostasul, pietrăria, feroneria, arta decorativă, cromatica, litera gotică serifată; proporțiile, monumentalitatea, suplețea, materialele, respirația, armonia, erau sub ochii oamenilor în fiecare duminică, adică de vreo 40-50 de ori pe an. Astfel că multe dintre cele amintite au trecut ușor, timp de vreo trei sute de ani, de la biserici și cetăți fortificate la arhitectura civilă, rezultând un anumit tip de estetică endemică bine articulată, închegată, cu aspect de cetate. Un tip de locuire care aparent nu mai corespunde nevoilor noastre actuale, dar care începe să fie căutată, restaurată, populată. Nu știu dacă s-a mai ajuns, în anii din urmă, la un tip de așezare umană similar ca formă sau ca gândire, pe teritoriul României de azi.

N-am să duc analogia propusă de domnul Mandeal până la capăt, mi-e puțin teamă de ce aș putea găsi în spațiul ortodox. Cele mai agregate spații monahale ortodoxe, mănăstirile, nu au reușit o contaminare estetică notabilă a spațiului civil proximal. Altfel transferuri s-au făcut de tot felul – în orașul industrial în care m-am născut eu, de pildă, oamenii au dus acasă tot ce au putut, dar nu de la biserică ci din combinatul siderurgic, iar rezultatul a fost puțin altul. Pe de altă parte, bolta semicirculară romanică, arcul frânt gotic, balustrul renascentist și coloanele grecești se pot întâlni peste tot, în cele mai imbecile întruchipări și alăturări recente. Și la catolici și la ortotocși.

În cazul meu cred că s-au clarificat lucrurile. Probabil că salutare au fost mobila veche cu blaturi de marmură neagră din casa noastră și castelul de secol XV pe lângă care treceam zilnic și în care mi-am petrecut, la un moment dat, mult timp. Am deschis ochii cu ele, chiar dacă le-am văzut mai târziu.



Scurt istoric al sașilor din Trasilvania.
Material documentat de Petra Torsan


Istoria sașilor din România începe în secolul al XII-lea, când Géza al II-lea al Ungariei a inițiat colonizarea germanilor cu scopul de a întări granița de sud a regatului. În frunte cu sașii de rând (țărani, negustori, meșteșugari) au venit și clericii, cavalerii și nobilii, acele căpetenii atestate drept greavi, despre care știm că s-au așezat în locurile indicate de rege și au contribuit la consolidarea economiei locale, organizându-se treptat în așa-numitele scaune săsești. Coloniștii germani au ocupat sudul și nord-estul Transilvaniei, migrația lor oprindu-se spre finele secolului XIII. De-a lungul timpului, statutul lor socio-politic s-a îmbunătățit datorită privilegiilor obținute de la regii maghiari. În 1206, când Andrei al II-lea al Ungariei le conferă un statut juridic propriu, are loc prima atestare documentară a denumirii de sași (saxones), folosită până în acel punct doar pentru minerii și condamnații aduși din Saxonia.
Poate cea mai de preț realizare în plan politic a elitei săsești a fost obținerea privilegiului din 1224, Diploma Andreanum. Conform actului, cei care aveau dreptul de a face comerț liber fără a plăti vamă în regatul ungar sunt negustorii oaspeț ilor germani. Odată cu asta, li s-a permis să dețină fundus regius (teritoriu regal). La fel de rapid cum s-au organizat, au întemeiat și orașe, atât în interiorul, cât și în afara arcului carpatic. Înainte ca invazia mongolă din secolul al XIII-lea să îngenuncheze o bună parte a Regatului Ungar, numeroase așezări urbane transilvănene apucaseră să se dezvolte economic, majoritatea celor din sud-estul regiunii rezistând în fața valurilor de migratori prin protecția oferită de zidurile solide ale binecunoscutelor biserici fortificate. Satele lor împrumută mult din tradiția originară săsească de conviețuire. Compacte și situate de-a lungul văilor, ele prezintă caracteristici întâlnite peste tot prin Transilvania, precum casele apropiate una de alta, a căror poartă dă în stradă, piațeta centrală și biserica fortificată. Acoperișul în două sau trei ape, acoperit cu țiglă (și cu ochi de pisică ), porțile și ferestrele colorate, văruirea parțială, fațadele ornamentate în stil bisericesc, stucaturile de inspirație barocă sau renascentistă, tencuiala colorată în nuanțe naturale, pridvorul din lemn sunt doar câteva dintre elementele distinctive din punct de vedere arhitectural. În ceea ce privește ornamentația, aceasta e centrată în jurul ferestrelor, obloanelor și pridvorului, pe stâlpi și pe capetele grinzilor.
Toponimia așezărilor lor are o explicație interesantă. În cazul Petreștiului, spre exemplu, denumirea vine de la Peter, greavul (nobil colonizator) a cărui reședință nobiliară fortificată purta numele latin de villa Petri. Tot așa, Richiș se numește astfel datorită lui Richwin care s-a așezat la a sa villa Richvini. Peste ani, odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial și intrarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, mulți dintre etnicii germani au fost expulzați și forțați să ocupe teritorii ale Reich-ului. Dictatul de la Viena, din 1940, le-a redat sașilor transilvăneni calitatea de cetățeni ungari, în urma anexării Transilvaniei de Nord la Ungaria. Ocuparea României de către trupele sovietice în 1944 a făcut ca circa 100.000 de șași și șvabi din Transilvania de Nord și Banat să își părăsească casele, plecarea înlesnindu-li-se de statul german. În plus, în perioada comunistă, aproximativ 230.000 de localnici de origine germană au emigrat către R.F.G. în schimbul unei sume plătite statului român, calculate per capita, între 1968 și 1989. Unele case lăsate în urmă de cei plecați au început să facă parte din programe de recondiționare, lucru evident îmbucurător și indispensabil pentru prezervarea culturii etnicilor germani din România.


Bibliografie
1. banatica.ro/media
2. Ancuța Baciu, Irina Mihaela Moise - Arhitectura rezidențială săsească
3. Arhitectură rurală în Transilvania. Influențe, evoluții, zonificare (lucrare colectivă, Cluj-Napoca, 2015
4. www.spatiulconstruit.ro
5. ro.wikipedia.org
6. https://richisinfo.ro






Foto Ciprian N. Isac

transilvania sasi combinat mandeal patrimoniu petra torsan GF10ani

Despre autor

Ciprian N. Isac
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.