Muzică de pici - Holden Girls

La vârsta lor umblam în teniși rupți și mă copleșea nostalgia că nu mai puteam ajunge un fotbalist cunoscut. Muzică ascultam doar la radio, pentru că nu aveam decât un casetofon prăpădit și două casete cu cântecele zborșite, ale lui Julio Iglesias (tatăl lui Enrique). Părul mi-l tundeam întotdeauna scurt, ca pentru școală, deși visam pe ascuns la cârlionții lui Michael Jackson. Nu fusesem la vreun concert, așa că singurele prestații live le urmărisem printre leagănele grădiniței de cartier, în curtea căreia băteam mingea. Erau acolo câțiva băieți ce se încumetau cu frânturi din repertoriul rockului românesc, mereu înconjurați de fetele ascultându-i vrăjite. Mult mai târziu, mi-am tot pus întrebarea de ce în mâna unui român chitara ajunge să sune românește, astfel încât majoritatea cântecelor noastre purta spre urechi patetismul exagerat, al muzicii folk? Mă tot frământam, să-mi explic de ce spațiul latin nu producea rock adevărat, ci numai balade lălăite la infinit, drese nițeluș cu pedala de distors? La asta poate că mi-ar fi putut răspunde mai bine un Enrique Iglesias (fiul lui Julio). Observasem că la englezi chitările vibrau cu totul altfel, născând una după alta toate acele piese minunate și triste, cu versuri deștepte, întruchipând expresia libertății. Mă gândeam atunci, că poate tinerii din Anglia nu umblau cu teniși rupți. Sau dacă se întâmpla așa ceva, atunci cu siguranță era vorba de punkiști. Până și dezmățații aceia, încliftați în hainele lor de piele pline cu ținte, având cartilajele străpunse de șuruburi și purtându-și mândri, pe țestele rase la sânge, coamele vopsite, date cu fixativ, până și ei, așadar, mânuiau chitările într-un alt fel. O făceau cu stângăcia celor pentru care muzica nu era decât protest. și nici n-ar fi putut cânta mai bine la ele, pentru că le tremurau mâinile de la atâtea droguri și alcool. Dar din albumele lor se înălța aceeași mireasmă de flori ofilite și plictiseala melancolică, numită spleen și-mbrățișată de poeții simboliști. Le ciel était trop bleu, trop tendre/ La mer trop verte et l’air trop doux.
Așa scria Verlaine, dar să-i lăsăm în pace pe francezi, cu șansonetele lor graseiate, căci vrem să scriem despre Holden Girls, niște englezi porniți să facă muzică. Iar șoarecele cu pisica nu se-mpacă, deși în The Beach (ascultă aici: https://holdengirls.bandcamp.com/track/the-beach), cântecul care m-a hipnotizat cu cele câteva sunete, puștii aceștia cu priviri inteligente îngână nuanțat tocmai cuvintele poetului damnat. Par tulburați de-același sky albastru, simțind cum se ascunde tainic, în the sea și fac să se-ncrețească dulce aerul din jurul lor. Cu patru chitări mânuite ca la ei. C-un bas, cu tobe și cu clape. Connor, Luke, Owen, Alex & George: like five englishman’s in my work, prelungindu-se din boxele calculatorului meu de la birou și amintindu-mi de întâlnirea cu tatăl unuia din ei, aici, la București, într-un bistrou unde cântasem pentru-o seară. Românește...