08.07.2017 silviu dancu
"În Bărăgan nu poți ieși din casă vara, dacă n-ai pomi sub care să te așezi." mi-a spus prietenul la care am fost ieri în vizită. Și l-am înțeles. Când ieșeam în stradă, dincolo de porți, dogoarea te izbea. Mirosea a praf, a iarbă arsă, a transpirație de animale. Bărăganul e un loc deopotrivă roditor și nemilos. Lipsit de frumusețea garantată a munților sau a mării, are un soi de măreție aspră. Se arată auster ochiului, nu promite nimic, nu oferă, te lasă să vezi sau să descoperi singur ceva, acolo unde în aparență nu ai nimic de văzut. 
Iar mirosul de pământ încins, încă viu de la ploile de săptămânile trecute, mirosul acela de praf, de pulbere fină, înecăcioasă, poartă mirosul Bărăganului ca pe un miros de piele aspră, muncită, o piele pe care vezi cicatrice și riduri, vezi tatuaje al căror sens inițial, păgân, s-a pierdut. Mirosul de praf al Bărăganului îmi amintește vag și cumva ilicit de mirosul deșertului din Egipt, din Israel și din Iordania, singurele locuri unde eu am ajuns să cunosc mirosul deșertului. Într-un anumit sens e același deșert cu mai multe nume, căci Sahara pornește din Atlantic, trece Sinaiul, continuă în Negev, sare peste munții arizi ai Iordaniei, continuă în Wadi Rum și se prelungește în Deșertul Arabiei până în Golful Persic. 
Bărăganul e ca un bastard, născut din împreunarea tainică, nefirească a pădurilor umbroase ce marchează linia munților din nord și uscăciunea fantastică a întinderilor deșertului din sudul îndepărtat. Un amor balcanic, un soi de viol, moșit de o Dunăre silențioasă și de suma de râuri gălbui, precum Ialomița sau Călmățui. Am mai văzut urmele acestui amor și în Deltă, unde Letea punctează cea mai nordică pădure subtropicală. 
Parte din Câmpia Valahiei, Bărăganul e o stepă aprigă, pasională, pe cât de fierbinte în timpul verii pe atât de înghețată în timpul iernilor, în care e răvășită de un crivăț nemilos. Un loc capricios, al extremelor, îți cere voință și putere să-l înduri. Te domină, dar te și recunoaște odată ce te-ai hotărât să îl înfrunți, ca un armăsar sălbatic ce îți va recunoaște mirosul, dar nu și condiția de stăpân. Lipsit de păduri, Bărăganul a fost mereu infidel, ca loc de trecere pentru fiecine, și a fost ”hadesul” condamnaților politic, ”șeolul” românesc al acestora. Prin aceasta se înrudește fără scrupule cu mult mai faimoasa Siberie, dar nici că i se pare relevant acest lucru. Îi este pe deplin indiferent. 
Prin plimbările de ieri mi-au atras atenția niște vaci care se adăpostiseră la umbra unei pasarele subțiri, din beton. Se aliniaseră toate pe dunga acelei umbre, dădeau alene din cozi și din urechi, gonind muștele și țânțarii, mă gândeam că nu aveau parte de nici un pic de răcoare acolo, doar evitau lovitura din plin administrată de soarele dur al unei stepe. Nu departe de ele curgea aproape stând, Ialomița. Habar n-am de ce, dar imaginea acelor vite aliniate mi-a amintit de grupul de turiști străini, așezați de ghizi la umbra unuia dintre copacii din curtea MNAR-ului, pe care i-am remarcat zilele trecute. "În Bărăgan nu poți ieși din casă vara, dacă n-ai pomi sub care să intri." Așa era. Îmi spunea asta la masa din curtea lui mare și umbrită. Vișini și cireși, meri și pruni, corcoduși și viță de vie, toate și toți dominați de umbra uriașă a nucului bătrân, care urca în trei brațe groase, încât o singură ramificație era mai groasă decât tulpina celui mai vânjos dintre cireși. Acolo nu doar că dogoarea nu atingea pământul, dar aerul purta în el seva unor frunze vii, mustoase, vântul își găsea sălaș bun și te răcorea cu foșnet de frunze. Apa din fântână venea de la aproape 20 de metri de sub pământ. M-am așezat într-un șezlong și era să adorm. Când am vrut să mă ridic am avut sentimentul că am redescoperit gravitația, că tot trupul îmi era din plumb. Căci până atunci plutisem ca într-un soi de imponderabilitate. 
Am pus mâna pe scoarța cireșului alăturat și i-am simțit răcoarea ascunsă, interioară. În arșița zilei, trunchiul său era rece. Nemișcarea lui aspră era doar o iluzie, îi priveam coroana verde și îi intuiam radăcinile înfipte undeva, în pământ umed, răcoros, fertil. O furnică a încercat să coboare, a dat de mâna mea, s-a oprit nedumerită, agitând din antene. Am dat palma la o parte și a continuat ca și cum nimic nu se întâmplase, pe traseul ei bine știut. Mâna mea fusese doar o părere, un moment de cumpănă, o fantasmă, un dubiu metafizic furnicesc.
 
Am cules o căldare de vișine și nimic nu m-a relaxat mai tare decât oboseala aceea plăcută. Singur, într-un colț de grădină, am avut timp de gândire, munca fizică m-a ajutat literalmente să meditez, îmi ajuta gândurile să găsească o ordine, un ritm despre care am observat că era în mod natural sincronizat cu ritmul brațelor și al degetelor puse la treabă. Uneori intuiam prezența fructelor sub un desiș de frunze, întindeam mâna și descopeream cu un fior de plăcere confirmarea intuiției, "vedeam" cu palma "ciorchinele" format din mici globuri pline de sevă, pe care învățasem deja să le culeg fără să le mai strivesc între degete, așa cum mi se întâmplase la început. Le recunoșteam fragilitatea și forța, totodată, moliciunea și forma. 
Am stat o zi întreagă în curtea prietenului nostru. Și abia spre seară a reușit soarele să ne descopere. Abia când era pe ducă a reușit să treacă pe sub coroanele dese ale pomilor, ca și cum aceștia i-au permis să treacă de ei doar atunci când soarele a renunțat la aroganță, doar atunci când s-a smerit și când pătrunderea lui era un dar și nu o poruncă. Pe drumul spre oraș m-a apucat un soi de toropeală, ziua de ieri, plină, dar relaxantă, activă, dar tihnită, mă umpluse de praf și de miros de vișine strivite între degete. De frunză de nuc și de cotcodăcit de găini. Mașina a trecut pe lângă Arcul de Triumf și acesta mi s-a părut neverosimil de mic, de insignifiant, triumfurile slăvite-n piatră mi s-au descoperit toate și deodată ca fiind atât de tragic trecătoare... 
Bucureștii sunt doar o iluzie, o "curte" uriașă dintr-o câmpie despre care se preface că a uitat. Undeva, nu departe, asprimea violentă și măreață a unei câmpii mă învățase că triumful se măsoară în mâna așezată pe un trunchi de pom viu, în înțelepciunea unor vite ce știu să afle umbra, în privirea mijită din instinct a unor oameni care știu să călărească stepa fără a încerca să o îmblânzească.

text, foto Silviu Dancu


Vizualizări: 593

 

 


 

 

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite