31.10.2010 călin torsan

Alei, lele, ca lipanu', pă dealu' lu' Tilormanu' [...]
Două fete de vreo treişpe ani, cu mâinile aninate în şolduri, ca două urcioare însetate de apa cuvenită buzelor crăpate, cu privirile mândre - o neştiinţă fantastică în felul ăsta de a sfredeli cu ocheadele - umbrite nefiresc, prematur, de grosolănia dermatografului, cântă îmbujorate, cu emoţia iscată de cei câţiva invitaţi sosiţi de la capitală. Urmează un dans... Exerciţiu fizic. Probă de sănătate. Volutele descrise de alte câteva fete încurcă rău privirile. Sunt şi eu în sală. Unul dintre invitaţii de onoare. Am plecat din Bucureşti devreme, încovoiat de o ploaie sâcâitoare. Vântul răsfoia primele frunze de toamnă.

Microbuzul a sosit la timp. Şoferul, un tip galant, cu părul fleşcăit de gel. Îi dăruiesc ca pe un odor scump, gazeta sportivă, pe care tocmai am gătat-o. Între două frâne şi trei claxoane, ajungem la Vânătorii Mici. Aici am fost invitaţi. Rozalia Iorga, despre care aş putea scrie multe, pe ruta Beaux Arts – MŢR – mănăstire, inaugurează Muzeul de Artă şi Tehnică Populară din localitatea ascunsă într-un ungher al judeţului Giurgiu. O oră jumate, cu maşina, cotind la un moment dat către stânga (sau dreapta?), direct de pe şoseaua Bucureşti-Piteşti. Un muzeu exorcizând fosta discotecă. Un muzeu aflat la câţiva metri de clipocitul Neajlovului. Ridicat cu entuziasmul ei şi, deopotrivă, al copiilor din sat. Ei sunt cei care au adus multe dintre obiectele expuse şi cei care se mirau, arătând cu degetele, în faţa cheilor în care erau descifrate acestea:
- Ăsta-i de la mine, mă! De la bunică-mea...
Şi, brusc, un blitz de telefon mobil.
Pân pădurea lui Ciolpanu,
cum mai cânt un cuc bălanu'!
Aşa cântă de frumos,
Dă pică frunza pă jos.


Vântul citeşte mai departe. Dezghiocăm şi noi priviri, gesturi, emoţii.  Dănţuitoarele bubuie podeaua. Într-o sală de clasă, grijită de termopane. Voci neaşteptate, de adevărate cântăreţe de muzică populară. Vibrând des, dar cu măsură. Ce s-o alege de ele?
Nu avem un patrimoniu de valoare, obiecte foarte vechi, scrie Rozalia în foaia de prezentare a aşezământului, însă ştergarele chiar merită, după mine, să fie văzute. Este multă gingăşie, delicateţe în broderiile acestor ştergare – majoritatea din borangic.
[...] Dacă sătenii se vor regăsi în atmosfera acestui muzeu, chiar dacă doar cei mai în vârstă, consider că efortul meu nu a fost zadarnic. În orice caz, eu şi copiii am avut momente de intensă bucurie şi speranţă în timpul lucrului.


Vântul a terminat de citit ceea ce îşi propusese pe ziua respectivă, iar semnul de carte a îngheţat întâmplările sub primul strat de chiciură.

Vânătorii Mici, judeţul Giurgiu. Un muzeu. Cotind undeva pe drumul dintre Bucureşti şi Piteşti.

foto/ Gabi Stamate, Rozalia Iorga


călin torsanAcru și rece ca o salată de boeuf. Grețos ca maioneza. Bun de sărbători și rău în timpul anului. În loc de ochi, măsline. În loc de buze, feliuțe de gogoșar.
Vizualizări: 1126

 

 


Tags:

 

 

Just Tily

02.11.2010 la 18:35

nu-i exclus ca dintr-o intamplare ca asta, dintr-o pomeneala ..fetei din poza sa i se fure chipul pentru deliciul media .. frumoasaa tare .. da' si de muzeul Rozaliei (asa cred de cuviinta sa i se spuna) .. in receala cladirii, era un colt, cat aproape o camera.. cu patul, asternuturile toate, macatul de pe perete, presul si ceva-ul sa-ti pui cartea de rugaciuni si cana cu apa .. ale ei, ale ei .. cu tot cu copilarie si ganduri cuminti

Reply

ion metodie

02.11.2010 la 21:51

- răspuns pentru Just Tily -

Sa intelegem ca si tu ai fost acolo? Da, privind imaginile, si eu vad doar tihnă in ele...probabil ca de la faptul ca tanjesc tihna mi se trage...Hai mai povesteste-ne, cum a fost? Erau multe fete jucatoare p-acolo?

Reply

traian balanescu

04.11.2010 la 12:06

Gabi Stamate are ochi, lucru limpede. Probabil frumusetea celorlalte fete nu era grozava. Altfel ar mai fi vinat el ceva pe la Vinatorii mici. Poate s-a dus la Vinatorii Mari, cica acolo horele sint aprige, nu chiar asa de "culturale".

Reply

clara

05.11.2010 la 00:00

Faina treaba! Munca asta ne tine in loc prea mult si nu mai avem timp sa bantuim...
Chiar si asa, in ultimele zile am intalnit tot felul de oameni cu colectii fabuloase - tot un fel de muzee care asteapta sa fie intemeiate 'oficial', sa-si gaseasca un spatiu si o minima echipa de organizare. Cred ca sunt vremuri propice pentru tot felul de muzee de mai mici dimensiuni - alternative, sa spunem.

Reply

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite