06.02.2013 călin torsan
M-am întâlnit cu ei, simbolic parcă, într-unul dintre templele bucureștene ale derizoriului și imediatului: într-un mall. Spiritul sărbătorii care urma să vină peste câteva zile era tradus, simplist, prin forfota cumpărătorilor atrași de chilipirul ofertelor. În agitația lipsită de logică, aparițiile lor firești s-au decupat cu ușurință, așa că i-am depistat fără greutate la locul de întâlnire pe care îl fixasem, unul preferat și de alții.


Mă stârnise la ei încăpățânarea de a-și configura viitorul cu ochii ațintiți într-un trecut pe care încercau să-l restituie, generos, curioșilor. Era de ajuns să privesc în jur pentru a-mi da seama de grozăvia unei așa alegeri: omul prezentului bântuia peste tot. Orbit de strălucirea vitrinelor și amețit de hăul întunecat, al sacoșelor fără fund, numai de muzica barocă nu avea chef să-i povestești sau de instrumentele scumpe și construite cu totul altfel decât cele din ziua de azi, făcând să vibreze mațele de vită peste corpurile lascive, ale lautelor de diferite dimensiuni. Cum să-i fi istorisit lui, pentru care intimitatea a ajuns performanță, iar trupul un accesoriu senzual, despre emascularea celebrilor falsetiști, cu finalitatea clară de a ajuta vocea să urce până la ceruri, împrumutând-o acolo îngerilor bucălați, nici femei, nici bărbați? Și de ce l-ar fi interesat amănuntul că libertatea s-a strecurat în neliniștile acestor portative sub chipul nevinovat și sprințar, al pasajelor de improvizație, ca-n jazz, câtă vreme el își trăiește, zi după zi, netulburat de conștiința straniu potolită, partitura monodică, a bunului său plac?


Am ascultat toate aceste povești stând la masa unei cafenele de fițe. Lighioane teribile își înălțau capetele pline cu solzi din adâncul boxelor, tulburând străduința unui dialog. O chelnăriță obosită de propriul zâmbet ne-a adus cu întârziere băuturile nejustificat de scumpe: niște cafele de doi bani, în zațul cărora n-ar fi reușit nici într-o mie de ani să ghicească faptul că mesenii lângă care mă aflam, Mihai Ghiga și Adrian Buciu, sunt profesori de conservator și mânuiesc strașnic viori și flaute fără astâmpăr, încercând totodată să limpezească gândurile și nelămuririle unor studenți rătăciți în prezent. Părinții grijulii ai Orchestrei de Barockeri mi-au adus aminte de frumoasa și nevinovata nebunie a lui Don Quijote, căruia Cervantes i-a așternut pe buze, despre poezie vorbind, dar potrivindu-se la fel de bine și artei sunetelor, replica cum că nu trebuie lăsată pe mâna măscăricilor și nici a gloatei celei nepricepute, care nu e în stare să cunoască și să prețuiască comorile cuprinse într-însa.


Când tocmai deplângeau dispariția maeștrilor, flecăreala fără cap și coadă, a pupezelor din mall, s-a întețit ca vântul rece de afară. La doi pași de noi, studenții în muzică roiau cu sacoșele pline. La doi pași de ei, se ridicau de la masă cei care ar fi vrut să-i învețe.


Foto Bogdan Vuluță

călin torsanAcru și rece ca o salată de boeuf. Grețos ca maioneza. Bun de sărbători și rău în timpul anului. În loc de ochi, măsline. În loc de buze, feliuțe de gogoșar.
Vizualizări: 1475

 

 


Tags:   

 

 

clara

06.02.2013 la 11:46

Ce bine spus!
Ca o binevenită scrâșnire a dinților.

Reply

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite