11.12.2010 atelierul de grafică

Să începi o documentație întinsă pe aproximativ 40 de ani înseamnă să-ți asumi anumite lucruri. Implicit să cunoști perioada cu tot cu oamenii ei, cei care au mai rămas. Lumea colecționarilor n-ai cum s-o cunoști din curtea muzeului Suțu, de pildă, unde periodic vin o mână de comercianți de obiecte vechi - mereu aceleași; și cu același aer de oameni importanți care au ceva ce tu nu poți avea niciodată decât dacă le plătești lor mulți bani. Aceste personaje se despart ușor de piesele lor, iar mulți devin agresivi de vrei cumva să le fotografiezi podoabele.
Lumea colecționarilor pe care aveam s-o descoperim noi, s-a dovedit a fi alta. Din ea face parte și Vasile Chițac, filumenist. La prima vedere nimic spectaculos - un om cuminte, oarecare; dar căruia i-a trebuit doar un semn din partea noastră pentru a veni să ne arate tot ce are și să ne povestească lucruri.
Când lucrezi la o carte, foarte preocupat să o faci cât mai bine, să o documentezi cât mai temeinic și te gândești la fiecare amănunt, de la scriitură până la legătură și vine la tine un om cu un catalog isprăvit și complet în toata puterea cuvântului - îți cam scoți pălăria. Legat în pânză, cu zeci de foi bătute la mașină și cu fotografii mici cât un timbru făcute la TOATE etichetele de cutii de chibrituri din România, catalogul dădea clasă oricărei lucrări în materie de exhaustivitate și de finalizare. Iar acest catalog doar însoțea o colecție impresionantă cu etichetele in sine.


Vasile Chițac a lucrat fără deadline, a început prin 1960, încă din timpul școlii și a încheiat 20 de ani mai tarziu când serviciile poștale se scumpeau, iar tiparnițele cu litere de plumb începeau să fie casate. Adesea luat in derâdere de cunoscuți si neînteles de apropiați (nimeni dintre ei nefiind interesat de acest demers) el a continuat tenace să strângă etichete din toată lumea, neștiind exact ce finalitate va avea munca lui. Sigur că speră, cumva, să fie adunate într-un muzeu al colecțiilor de tot felul. Dar credem că în România de azi, nu se va întâmpla acest muzeu prea curând. "Au zis că nu sunt interesați, aşa că am hotărât să le dau, altfel, lucruri ca astea ajung la gunoi, sau date pe nimica te miri cui. Exact aşa am mai avut o colecţie. România, de monezi. De la 1867, de când s-a trecut la leul românesc. Tot aşa, 20 de ani cred că am muncit să le adun şi aveam, ştiu eu, câteva piese foarte căutate: 5 lei, 1885, care era foarte rară. Tot aşa, 2 lei, de la 1900 parcă. Lucruri mai valoroase. Şi am întrebat: Le duce cineva mai departe? Nu, nimeni n-a fost interesat, şi-atunci, le-am dat….multe dintre dubluri Doroteei Momir din Timișoara"
La început era o banală adunătură de cutii de chibrituri într-un sertar, dar cum se întâmplă mai tot timpul în viață, întâlnirea cu un om iți poate schimba traiectoria. Ajutat de inginerul Alexandru Darie, cunoscut deja printre colecționari, Vasile Chițac a început să intre în circuitul internațional al pasionaților de cutii de chibrituri. Adunătura din sertar începea să capete o formă mai organizată. Se conturau temele, iar criteriile de selecție deveneau necesare. Etichetele au luat locul cutiilor care ocupau mult spațiu iar aranjarea lor pe teme, țări etc. devenea mai ușoară. La plecarea inginerului Darie în străinătate, a preluat și continuat și colecția lui de etichete românești. După cercetările lor, până în 1960 apăruseră cam 500 de etichete.
În timp s-au închegat corespondențe cu colecționari de prin toată lumea: India, America de Sud, Groenlanda, dar cei din Europa au fost mereu cei mai activi. Două dintre cele trei copii ale catalogului [la mașina de scris, cu indigo, cam trei copii puteai face] le-a trimis în Ungaria și Cehoslovacia.
 “Cehii tipăreau la fiecare sfârșit de an un catalog, care ori se vindea, ori se dădea la colecționari, ca să se știe ce a apărut în anul scurs. La ei se și vindeau etichetele, te duceai la magazinul de filatelie și cumpărai pliculețe în care erau serii de etichete de cutii de chibrituri.”



Etichetele le lua direct de la sursă, din tipografie. Acolo se producea tot ce ținea de tipărire, tăiere, ambalare, după care erau trimise la Fabrica de Chibrituri. Cei de la tipografie "primeau direct macheta etichetei, în format A4, făcut colaj din hârtie, sau făceau pe o placă de zinc, după ce fotografiau desenele colorate după indicaţiile din machetă, 64 de etichete… Ei tipăreau eticheta asta banală care se lipea, şi m-am dus odată, am vorbit cu şeful de la atelier şi i-am zis "dom’le, dar văd că le faceţi cu galben, nu puteţi să băgaţi şi roşu?" Zice "Ba da”, au tipărit şi cu alte culori şi atunci zic: Uite, am făcut colecţia să fie mai bogată cu câteva exemplare!”

"Eu am fost de multe ori și în fabrica de chibrituri, că mă interesa şi procesul tehnologic, să văd cum se face un chibrit din lemn sau cutiile. Era interesant. M-am dus prin secţii şi-am văzut: veneau buşteni de lemn, la o anumită dimensiune şi veneau prinşi într-un fel de strung şi, cu un cuţit special, îi cojeau la o anumită dimensiune şi făceau nişte foi de lemn. În prealabil, lemnul era ţinut într-o încăpere în atmosferă umedă, ca să se poată curăţa frumos, ca să nu se rupă, să se facă aşchii. După ce se făceau aceste foi, se tăiau la dimensiunea chibritului, şi din ele se pliau cutiile care se îmbrăcau cu hârtie pe fund, lateral şi puţin pe faţă. Şi pe faţă se lipeau acele etichete pentru cutiile de chibrituri. Iar sertarul, tot aşa, se făcea rama sertarului şi fundul și apoi lipit cu hârtie. Ultima dată când am mers acolo, utilajele vechi erau scoase din uz şi fuseseră aduse unele moderne, chinezeşti".

Cam 10.000 de etichete și chibrituri se strânseseră când la un moment dat a fost nevoit să vândă o parte din colecție din cauza unei probleme de sănătate, păstrând însă tot ce ținea de România: Domnule, dau tot... fără “România". De unde vine acest soi de patriotism la un om care a trăit aproape întreaga viață în comunism, nu știm. Știm însă că l-am mai întâlnit și la alți colecționari. Se pare că "România" e terenul de bătaie pentru ei, în lumea de astăzi când poți cumpăra aproape orice piesă straină pe ebay.
Ultima oară când ne-a vizitat era foarte bucuros că găsise într-o mercerie un tip de elastic nemaivăzut în ultimii ani. Cu el panota noua lui de colecție de creioane. Noua de când s-a oprit cu chibriturile, că altminteri e veche și ea deja. Ne-a spus că ar putea ilustra cu creioane evoluția sărăciei în România anilor 70 până spre 89. Iarăși România...
Câteva etichete din colecțiile Vasile Chițac și Dorotea Momir puteți vedea la secțiunea Tipar/ambalaj/chibrituri românești
atelierul de graficăsemnează articolele care nu pot fi atribuite unei singure persoane din atelierul nostru. Asta înseamnă, fie că sunt lucrate de mai mulți oameni, fie că prezintă un punct de vedere comun.
Vizualizări: 1339

 

 


 

 

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite