23.01.2017 ciprian isac
În învitația mea la acest demers spuneam că de multă vreme cred că această comunitate, a oamenilor care desenează, fac cărți, fotografie, gândesc și organizează evenimente, ar trebui să strângă rândurile, să-și spună problemele, realizările, să se alcătuiască într-o breaslă. Parcă acum, mai mult ca oricând, e nevoie de un front comun, de o intenție de unitate mai bine articulată. Sigur că aproape toți cei pe care i-am chemat se știu între ei, unii dintre ei sunt chiar prieteni, cu toate astea pare că fiecare foc iși are doar oala lui. Nu știu dacă ne-am putea uni pentru un interes comun. 
Una peste alta, am vrut să aflu ce mai fac mulți dintre prietenii mei și să cunosc oameni noi. Mi-a ieșit într-o mare proporție, au răspuns chemării mele peste trei sferturi din cei 70 cărora le-am scris. E bine! Poate știind unii de alții vom putea fi mai buni, mai informați, mai grupați.  
Astăzi îi avem pe curatori, 11 la număr, sau poate chiar 12, dacă numeri de două ori. Cu peste 30 de linkuri prețioase. Vor urma fotografi, graphic designeri, editori și ilustratori. Nu știu în ce ordine. 

LAURA BOROTEA & GABRIEL BOLDIȘ (foto sus)
Anul 2016 a fost un an de dezmăț, de desfrâu total. Am avut ocazia să dăm attending și interested la sute de evenimente culturale. Prieteni din viața reală și din lista de Facebook au ajuns în posturi ministeriale și o grămada de oameni dedicați și pasionați de domeniile lor au avut un cuvânt de spus în (re)configurarea spațiul public românesc. Am participat la o expoziție inaugurată de Ministrul Culturii și la o alta care a fost vizitată de ambasadorul S.U.A.
Am reușit să aducem „in the middle of nowhere” mai mulți adolescenți din țară împreună cu câțiva artiști contemporani și proiectele lor, din întâlnirile astea rezultând „Undo the Future”. Am itinerat cât mai multe cărți din cadrul CMFC, am instalat un drapel/frânghie pe Casa Poporului, și altele pe diferite clădiri din București iar pe final de an, în cadrul unui festival de teatru, am realizat o expoziție despre rezistența prin sub-cultură, a unor adolescenți români și maghiari, sau despre cum muzica te salvează dintr-un univers reacționar și absurd.
Lucrurile par acum că vor intra în „normalitate”. Noi, în general, nu prea tragem linie și nici nu facem bilanțuri, poate doar la raportările de finanțări. Ne gândim că, de fapt, tot ceea ce facem, ca artiști, ca și curatori, ca organizatori sau colaboratori ai unor evenimente, este să punem bazele sau posibilitățile altor proiecte viitoare și atunci ceea reușim să ducem la bun sfârșit în prezent are, sau ar trebui să aibe, niște efecte în viitor. Viitor pe care însă, acum, îl întâmpinăm cu foarte multe rezerve și prudență. Și care s-ar putea să ne scape din mâini. În fine, 2016 a însemnat pentru noi cam același lucru ca 2015 sau 2014 sau 2013: mici experimente colaborative, negocieri interumane, legături și reconectări, pentru că, la final, avem nevoie unii de alții așa cum suntem. Altfel am trăi însingurați în niște abstracțiuni conceptuale, unele mai ideologizate ca altele, trăind un continuu ego-show și relaționându-ne doar cu cei care ne dau dreptate întodeauna. Ceea ce nu prea duce niciunde. 
Duo-ul artistic Monotremu (Laura Borotea & Gabriel Boldiş) s-a format în Timișoara, în anul 2010, și activează la Târgu Mureș. Practica lor artistică constă în acțiuni pline de umor, dar și critice, la adresa societății românești contemporane. Din 2012, dezvoltă Minitremu, un proiect prin care facilitează accesul la artă contemporană copiilor, adolescenților și tinerilor.
======================================= 


ANCA POTERAȘU 
2016 – un an excelent, cu multe lucruri si expoziții frumoase care mi-au placut. În primul rand, mi-au plăcut toate expozițiile de la galeria Anca Poterașu, bineințeles – le recomand cu caldură. www.ancapoterasu.com Mi-a plăcut mult sa lucrez cu fetele de la galerie, colega mea Cristina Stoenescu, și cele două studente interne de anul acesta, Cătălina și Reelika, cu artiștii galeriei –  Matei Bejenaru, Zoltan Bela, Olivia Mihaltianu, Irina Botea Bucan și Jon Dean, Robert Koteles. Am avut o colaborare frumoasă cu Anca Verona Mihuleț, Daria Ghiu și nu în cele din urmă, cu Liviana Dan, căreia îi sunt recunoscătoare că a preluat proiectul expozițional In Memoriam Doina Simionescu.
Anul acesta, pe langa artiștii galeriei, am expus și proiectul de diplomă a studențiilor Elena Pîrvu, Gabriela Petre, George Bîzgu  prin intermediul Ralucăi Nestor Oancea – m-am încărcat de energia lor pozitivă, de entuziasmul lor și plănuim astfel de expoziții la fiecare doi ani. Cred că este important să acordăm o șansă tinerilor artiști să expună într-un cadru formal, profesionist.  
M-am bucurat mult că am reușit să facem catalogul artistului Robert Koteles la sfârșitul anului – un catalog elegant, rafinat de care sunt foarte mândră. 
În 2016 mi-au plăcut foarte multe expoziții atât naționale cât si internationale, o sa enumăr doar câteva. 
Mi-a plăcut tot programul de expoziții de la MNAC din 2016, au fost expoziții foarte bune. Gorzo/ Rasovszky – Izvorul Alb,  Aiurart - – Sculpture on the move 1946 - 2016 Kunstmuseum Basel -  Francis Bacon – Guggenheim Bilbao -  Expoziția Expressionism Abstract - Royal Academy of Art, Londra 
Toilet Paper: Collaboration Maurizio CATTELAN / Pierpaolo, Fundatia Beyeler, Art Basel Miami Beach  Colectia Margullis, Miami –  Julio Le Parc – Form into action, Perez Museum, Miami, Florida. 
Ultimul film a lui Tom Ford – Nocturnal Animals, m-a lăsat fără cuvinte.  De mult nu am văzut un film care sa mă țină in tensiune de la primul minut până la ultimul, nu am avut nici un timp mort, de plictiseală în care să verific telefonul sau să ma gândesc în altă parte.  Mulțumesc amicului meu Ion Răducanu pentru recomandare!
Iar lui lui Donald Simionescu pentru cartea Invazia Inimii a lui James Meek. Nu în cele din urmă, Timișoara – capitală europeană a culturii – a fost o surpriză plăcută. 
 
Și acum ce nu mi-a plăcut la 2016: Singurul proiect pe care am fost nevoiți să îl amânăm din cauza lipsei de finanțare a fost proiectul de rezidență Plantelor 58, un proiect anual prin care am reușit să oferim artiștilor internaționali ocazia de a expune în România. Dar am toată încrederea că o să îl continuăm in 2017! Vă multumesc pentru atenție  ;) 
======================================= 


CORINA BUCEA 
2016 a fost un an bizar, greu de pus într-un singur sertar, cu bune sau cu rele, căruia mă bucur că totuși i-am supraviețuit. Nu mi-a plăcut pentru că a fost un an al crizelor, al conflictelor inutile,  și pentru că l-am petrecut mult mai mult organizând evenimente culturale decât participând la ele. 2016 a fost însă și anul în care am văzut crescând câteva idei faine. Ceva ce mi-a adus o imensă bucurie a fost să lucrez cu copiii și artiștii laolaltă la atelierele ARTbecedar din Fabrica de Pensule, la care am aflat că ‘pensula este o armă împotriva foii albe’.   
Tot în 2016 am văzut Bienala de arhitectură de la Veneția din scaunul organizatorilor, unde care m-am bucurat să contribui la rotițele mecanismelor din Selfie Automaton, inclusiv la caietul de expoziție.     
Anul trecut a fost și un an plin de călătorii, din care m-am întors întotdeauna cu energii bune și cu mai mult optimism. Am revăzut Paris, unde tot timpul se mănâncă bine și niciodată nu îți ajunge timpul să vezi toate expozițiile (dar unde am văzut totuși Soulèvements, Tino Sehgal, Magritte sau Maurizio Cattelan). 
Am descoperit Leipzig și am redescoperit Sofia pentru a lucra la două proiecte ambițioase care se pregătesc în cele două orașe, de conversie a unor spații industriale în centre culturale.   
La Art Basel am văzut în formulă completă seria de 15 desene Palimpsest de Ciprian Mureșan, al cărui catalog Drawings (2015-2004) l-am răsfoit mult în acest an. 2016 a adus și Arhiva Minerva Cluj, o colecție impresionantă de fotografii de presă din perioada socialistă, care merită explorată. Și deși anul acesta am răsfoit mai mult decât am citit, mi-a picat totuși în mână și am devorat această carte. EndFragment ======================================= 


CRISTIAN NEAGOE 
Iarna anului 2015 spre 2016 a început cu o veste neașteptată. O idee de expoziție pe care am conceput-o la solicitarea ActiveWatch a câștigat un concurs lansat de Muzeul Național de Artă Contemporană. Era vorba de un proiect curatorial sub formă de experiență în care puteai să intri asumându-ți o dizabilitate, prin care întâlneai lucrări create alături de nevăzători, persoane cu probleme locomotorii, psihice sau de alte feluri. Vestea era neașteptată fiindcă nu sunt cunoscut neapărat drept curator. Experiența mea în această privință se limitează la organizarea unor expoziții la Cărturești și, în 2008, a unei acțiuni artistice controversate la New York, sub numele de "Freedom for Lazy People”, mai cunoscută drept “expoziția aia cu Poneiul Roz”. Am invitat trei street artiști români să picteze live, cu public, pereții galeriei ICRNY din Manhattan. Una dintre ei, Linda Barkasz, a expus, pentru o seară dedicată muzeelor de apartament, un ponei de-o palmă cu o zvastică desenată pe crupă. Un român ultragiat din diaspora de la New York a fotografiat poneiul și l-a trimis presei din România ca pe o dovadă a antisemitismului și a sentimentului antinațional al conducerii ICR. A urmat o avalanșă de media-bashing într-o vară toridă, plină de pasiuni.   
Expoziția de la MNAC, căreia i-am spus Normalitate, ce cuvânt brutal! (titlu sugerat de Corina Șuteu într-o călătorie cu avionul), și-a permis să le adreseze o întrebare celor care îi calcă pragul: “Ar mai arăta la fel lumea și practicile noastre încetățenite dacă persoanele cu dizabilități ar fi majoritare, nu o minoritate periferică, aproape invizibilă?” 
Încercând să găsesc la rândul meu un răspuns la problema asta, m-am întrebat, din perspectiva scenografiei expoziției, în termeni de accesibilitate și simbolistică gândite din acest unghi, unde ar fi plasate lucrările într-o expoziție de artă — la nivelul privirii celor care stau în picioare sau a celor a căror mobilitate și perspectivă depind de un scaun rulant? În ce fel ar fi prezentate lucrările pentru nevăzători de diferite grade? Cum ar fi dacă voci stranii ar bruia gândurile vizitatorilor expoziției, dictându-le ce să facă?
Dizabilitatea e o relație între indivizi și mediile lor sociale. Oamenii cu dizabilități sunt expuşi experienţei de a trăi în propriile corpuri ca în nişte realităţi fizice controlate, posedate şi abuzate de alții. A avea dizabilități te condamnă la două nedreptăţi simultan: atât la o viață fantomatică, cât şi la o supraexpunere în momentul ieșirii în spațiul public. Expoziția Normalitate, ce cuvânt brutal! a căutat urme și reprezentări ale societății punitive pe care o descrie Michel Foucault în Anormalii, amprente ale felului în care definirea normalității și a ceea ce este (a)normal devin prerogative ale jocurilor de putere cu care ne confruntăm zilnic — și cu atât mai mult persoanele cu dizabilități — în societatea contemporană 
======================================= 


DARIA GHIU 
Mă bucur foarte mult să îi am alături – chiar dacă în unele cazuri la mii de kilometri distanţă – pe artiştii în care cred, pe care îi urmăresc atent de mulţi ani de zile, pe curatorii şi criticii de artă cu care împărtăşesc aceleaşi valori. Pe lângă curatorierea unei expoziţii aparţinând unor artişti pe care îi apreciez – Irina Botea şi Jon Dean, la Galeria Anca Poteraşu – am continuat în 2016 să lucrez la Radio România pe două fronturi. Redactor la Editura Casa Radio, unde nu există emoţie mai mare decât editarea de cărţi audio în compania unor artişti şi graficieni precum Alexandru Ciubotariu (Pisica Pătrată), Daniel Ivaşcu, Ana Botezatu, Tudor Jebeleanu, Tudor Banuş, Carmen Acsinte, alături de istorici şi critici literari şi voci de patrimoniu. Pe de altă parte, sunt una dintre vocile care comunică la Radio România Cultural veşti de pe scena de artă contemporană. Am realizat multe interviuri cu artişti în 2016, dar şi cu scriitori şi oameni de cultură în general, ceea ce e excelent, pentru că noi, în lumea artei, nu prea vedem dincolo de artă. Tocmai de-aia: merg la expoziţii, dar citesc şi multă literatură română, mă uit atent la filme româneşti, urmăresc teatrul Gianinei Cărbunariu, am descoperit Teatrul Educațional Replika, vizitez case memoriale (hobby adoptat de la Irina Botea!)... Ideea e să fiu, să fim, cât mai mobili, dacă vrem să înţelegem lumea cu adevărat.  
Am încercat să scriu mai multe cronici de artă în 2016 (blog-ul Dilema veche, de exemplu), să duc la bun sfârşit un studiu despre istoria participărilor româneşti la Trienala de arte decorative de la Milano, să mă bucur de feedback pentru cartea mea (altă cercetare, altă reprezentare naţională: România la Bienala de artă de la Veneţia), să le vorbesc studenţilor despre istoria avangardelor, să lucrez în echipă alături de două fiinţe foarte talentate şi dragi, Anca Rujoiu şi Lika Tarkhan-Mouravi, la crearea unui proiect curatorial.  Mi-au plăcut câteva expoziţii în 2016 la Bucureşti (nu am călătorit atât de mult), iar pentru 2017 îmi doresc să urmăresc şi mai atent fenomenul artei contemporane la noi, dar şi Bienala de artă de la Veneţia, cât şi documenta, să scriu mai mult, să descopăr mai mult, să stau de vorbă cu cât mai mulţi artişti, curatori, să ne auzim la radio, la „Arte frumoase”… Uite, acum trebuie să vă las: mă duc să-l intervievez pe Pavel Brăilă. Pe curând! La radio, în presă, în expoziții.
=======================================


GENEVIEVE FIERARU 
Într-o după-amiază de martie, beam un ceai la Cărturești și corectam un articol cînd lîngă mine s-a așezat un cuplu. Bărbatul, înalt și grațios, cu ochi verzi și magnetici, era lansat într-o explicație, iar femeia, scundă, plinuță, cu ochi căprui și rotunzi, îl urmărea captivată. Era o după-amiază ploioasă de martie, nici pomeneală de soare care arde cu putere și vînt care suflă înghețat, dar privirea femeii m-a dus cu gîndul la romanul lui Dickens, Marile speranțe. N-am rezistat să nu trag cu urechea la ce-și vorbeau. Pentru mine, dialogul lor era bineînțeles enigmatic, cum e orice conversație de care ești străin, așa că-i ascultam mai mult ca pe-o muzică: trilul rîsetelor, glissandoul mirărilor, micile pauze. Glasurile lor, din care răzbătea bucuria de a fi împreună, m-ar fi făcut să-i ascult pînă ar fi plecat de-acolo, dacă nu l-aș fi auzit pe el întrebînd-o, oarecum amuzat, dar sincer curios: „Ce știi tu să faci cel mai bine?” Răspunsul femeii nu l-am mai auzit, pentru că întrebarea lui m-a lovit în plex și m-a întors în mine. Chiar așa, ce știu eu să fac cel mai bine? Uneori îmi vine să spun că cel mai bine știu să aduc oamenii împreună. Asta am făcut în 2016 și în ultimii ani la Cerc – un proiect la care lucrez cu Ana Niculescu (foto, dreapta), PR managerul librăriilor Cărturești, și care i-a adus împreună pe Ileana Bîrsan și Cristi Puiu, pe Eugen Ciurtin și Mircea Dumitru, pe Claudiu Komartin și Octavian Soviany, pe Radu Vancu și Cristian Teodorescu, pe Dan-Liviu Boeriu și Mircea Cărtărescu, pe Nadine Vlădescu și T.O. Bobe. Alteori îmi vine să spun că cel mai bine știu să scriu despre cum iubesc, pentru că am făcut și asta în ultimii ani, la fel și în 2016, în volumul colectiv Cum iubim, apărut la Editura Vellant, volum pe care l-am și coordonat - așadar, tot o aducere a oamenilor împreună, printre ei aflîndu-se atît scriitori pe care-i cunoșteam deja, precum Laura Ariton, Dan Pleșa, Iuliana Dumitru, Simona Popescu, Radu Aldulescu, Matei Cocimarov, Cristian Teodorescu, Andrew Solomon și Pascal Bruckner, cît și scriitori pe care i-am întîlnit grație cărții și a celorlalte proiecte derulate la Cărturești, precum Claudiu Komartin, Angela Marinescu, Ciprian Măceșaru, Radu Vancu, Simona Sora, Diana Adamek, George Șerban,  Emanuela Ignăţoiu-Sora, Nora Iuga, T.O. Bobe, Doina Ruşti, Florin Bican, Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Augustin Doman, Sebastian-vlad Popa, Matei Vișniec, Octavian Soviany, Cristian Robu-Corcan, Nadine Vlădescu, Dan Stanca, Mihaela Pascu, Alex Tocilescu, Alexandru Matei și Sanda Cordoș. Dar de cele mai multe ori îmi vine să spun că cel mai bine și mai bine știu să mă las ajutată. Și asta mi s-a întîmplat în 2016 și în tot restul vieții: am fost ajutată. (Măi, tată!) De ai mei, de prieteni, de Cărturești, de Vellant, de autorii pe care i-am întîlnit la Cerc, de autorii pe care i-am întîlnit în timpul lucrului la Cum iubim, de cunoștințe, și chiar de străini, al căror nume nici măcar nu l-am aflat. 
Curînd se fac cinci ani de la acea după-amiază de martie și încă nu știu care dintre răspunsurile mele e mai aproape de adevăr - poate nici unul, poate toate laolaltă. Nu știu nici ce s-a ales de bărbatul care a pus întrebarea și de femeia care purta în priviri toate speranțele lumii, dar îmi place să cred că anul 2017 a început cu ei bînd ceai la Cărturești și conversînd enigmatic pentru urechile indiscreților.  
foto Genevieve & Ana Niculescu
======================================= 


IOANA CIOCAN 
Neașteptat. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit pentru douămiișaisprezece. Nu m-am așteptat la multe lucruri, care totuși s-au întâmplat. Pe plan politic, social, uman și cultural. Nu m-am așteptat să pot organiza Pavilionul de Artă București Art Safari într-un palat abandonat din inima Bucureștiului și să-l populez cu capodopere, o mare parte dintre ele clasate la categoria Tezaur a Patrimoniului Național Cultural, în cea mai mare expoziție de avangardă organizată vreodată în România. Dar m-am așteptat să câștige Timișoara titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021. Nu m-am așteptat ca Romanian Design Week să fie exemplar organizat în Piața Amzei, de unde îmi cumpăram leuștean și pătrunjel. Ce bucurie a fost să văd că și ei au reușit să repopuleze un astfel de loc. Dar m-am așteptat ca identitatea vizuală a ediției  a 10-a a Nopții Albe a Galeriilor să fie lăsată în grija foarfecii unui timișorean așa de talentat cum este Răzvan Cornici. Nu m-am așteptat ca Ciclopul, parcarea etajată de pe Magheru, comoară de urban art, unde organizasem în 2015 Art Safari, să fie ferecat cu lacăte și părăsit. 
Însă douămiișaisprezece rămâne un an plin de surprize plăcute. Și îmi doresc ca douămiișaptesprezece să-i țină isonul. 
Foto Cristian Ardeleanu 
======================================= 


LUIZA ZAMORA 
2016, a fost? Acum când m-am apucat să scriu palma de text, mă întreb dacă am trăit într-adevăr acest an. Această amestecătură de an ca niciunul de până acum. Anul revelației târzii. Cu vreo 18 ani întârziere, cam așa. Despre omenire, despre realitate, despre aparență și esență, despre viață, cum ar veni. Cumva bula s-a cam fisurat și am dat cu nasul de diversitatea umană, în varianta ei culturală și socială. Jumătate de an mi l-am tocat cu Noaptea Muzeelor, zi, noapte și dacă ar mai fi existat și altă variantă de timp cred că și pe aceea aș fi epuizat-o alături de Irina, Mamașa, Andrei și Clara.  Am fost de capul nostru, am încercat marea cu sarea și ni s-a dat peste degete, după buna tradiție că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Cu această ocazie am văzut desfășurându-se pe palco scenico cultural noțiunea de ”menajer cultural”, o specie care vorbește despre principii și manangement dar care în viața reală le uită îndată, specie cu țeapa în sânge. În paralel, mi-am îmbogățit activitatea cu experiența munca în zadar la o divizie a Ministerului Culturii. Mi-au trebuit vreo șase luni să mă prind că aici nu e despre muncă, proiecte, obiective, bine, ci e despre viscere, meciuri, slugărnicie, preșuri trase de sub picioare. Singura mea întâlnire cu Statul…. Apoi, experiența vieții a fost munca în slujba Uniunii Artiștilor Plastici, unitate care există în ciuda ei și care își dă la gioale singură și cu plăcere. Am pus umărul alături de câțiva entuziaști să audă mai multă lume de evenimentul Arte în București. Eu nu auzisem de el deși exista de vreo șase ediții.  
Însă, sfârșitul de an a păstrat câte ceva pour la bonne bouche. A doua colaborare cu Galeria Posibilă pentru două proiecte care depășesc granița editorială și să înscriu într-un inefabil propriu echipei de la Galerie, Borrowed Territories (Lucian Bran) și R.A.P.I. 
(Bogdan Gîrbovan și Michele Bressan).  Iar gustul acesta bun transcende orice început strâmb de an, orice urmă de ipocrizie lăbărțată pe toate axele, orice bătut pe burta așa-zis intelectuală. Asta m-a făcut să părăsesc fără regret zona culturală și să trec chiar pe final în cea comunitară, acolo, unde filantropia, ajutorul onest, valorile la care țin și munca în slujba comunității sper să mai însemne ceva. Prin coordonarea națională a Fondului Științescu sper să contribui alături de colegii din țară la împrietenirea copiilor cu științele și să îmi alin frustrarea gimnaziului care nu m-a învățat că fizica, chimia, matematica au un rost pe lumea asta și în fond sunt despre viață. De m-ar fi învățat aș fi fost chimist, așa sunt aici și povestesc despre un 2016 al lecțiilor de viață ignorate până acum.  
======================================= 


MADĂLINA MIREA 
Când am plecat în aprilie, de la Mogoșoaia, erau lebedele pe lac și castanii înfloriți și o parte însemnată a eului meu curatorial a rămas acolo, împreună cu toate expozițiile care ar fi trebuit să se întâmple și n-au mai avut loc. Cealaltă parte, a recuperat-o Beti Vervega pentru echipa ei și a pus-o în slujba unei ediții altfel a manifestării Arte în București, aflate la cea de-a șaptea iterație. În octombrie, am fost unde sunt, de obicei, în octombrie, în ultimii patru ani: la Centrul Cultural Ion Manu, pentru a avea grijă de evenimentul Iconari în Otopeni. Estimp, am curățat sârguincios de praf, tablourile și busturile din depozitul Teatrului Național București, pentru a revigora ceea ce a fost, cândva, Muzeul Teatrului Național. Bine, le-am și introdus, riguros, în baza de date. Și când credeam că nimic profesional nu mi se mai poate întâmpla, în decembrie, am fost delegată să mă ocup, din partea gazdelor, de expoziția Andy Warhol și Slovacia, organizată în foaierul Sălii Mici, cu prilejul deținerii de către Slovacia a președinției Uniunii Europene în ultimele șase luni ale lui 2016. Să despachetezi și să panotezi lucrări semnate de acest cronicar al vremurilor lui, a fost o nesperată experiență, pe care o doresc tuturor colegilor mei de breaslă. De atunci fac ghidaje în această expoziție ce mai poate fi văzută până pe 23 februarie anul curent. 
Așadar, vă aștept! 
======================================= 


SIMONA NASTAC 
2016: la început a fost Dada. Mai precis expoziția Incizie cu cuțitul de bucătărie prin viitorul crud a 100 de ani în urmă la SPAȚIU Intact din Cluj, unde împreună cu zece artiști internaționali și români am testat spiritul Dada contemporan, la fel de subversiv și polemic un secol după ce dadaiștii au redefinit ideea de artă. Recomand lucrările interactive ale lui Kenneth Tin-Kin Hung și W. Mark Sutherland accesibile online. A urmat expoziția Nu mă doare nimic doar lipsesc a artistului Dragoș Burlacu din Bacău, la Uzina de Apă din Suceava, un portret pictural al fenomenului migraționist din Moldova, inspirat de un poem scris de emigrantul Tzara despre Moinești. Imagini aici. Insurgența Dada a continuat la Festivalul Internațional de Poezie București, cu DADA 100: poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă. Un show în care și-au făcut de cap șapte poeți străini și români, s-au recreat poeme simultane dadaiste, s-a improvizat cu muzică, măști, proiecții video, macaroane, jucării. Un critic a scris că a fost singurul eveniment ce a repatriat performance-ul de poezie sonoră, iar altul a spus că a plecat din sală cu o energie incredibilă, de parcă abia se trezise din somn. Am ajuns apoi la Muzeul de Artă din Craiova, cu expoziția NeXus: Fuziuni deschise, o conversație exploratorie între arta lui Paul Neagu și Brâncuși, Anish Kapoor, Tony Cragg, cu artiștii Nigel Rolfe, Neville Gabie, Vlad Nancă și Nona Inescu performând live. Cineva din public mi-a spus: OZN-uri. Imagini aici, film aici. Ultima expoziție a anului a fost Brâncuși: portretul necunoscut, de Raluca Popa, la 12 Star Gallery în Londra, un portret filtrat printr-o selecție personală de momente și idei din viaţa artistului, imagini aici. Prilej cu care am învățat că n-ai nevoie de linii verticale să imaginezi infinitul.  
Foto Dan Vezentan  
======================================= 


SUZANA DAN 
Eu nu sunt curatoare, sunt artistă în primul și în primul rând. Din mare drag față de comunitatea mea și probabil și fiindcă îmi cam pasă de ceea ce se întîmplă în România m-am gândit să fac ceva care să ajute ca lucrurile să fie mai bine. Și uite așa am ajuns eu să îngrijesc expoziții, “îngrijirea” asta fiind de fapt tot un fel de practică care intră în atribuțiile unui curator, doar că implicarea mea păstrează limitele materializării unei expoziții și nu conceptul din spatele ei. Concepția expozițiilor o las așadar curatorilor, a celor care o fac unii dintre ei al naibii de bine, foarte mulți dintre ei doar din dorința adăugării unui titlu în plus la multiplele activități și competențe dar în totală necunoștință de cauză. Așadar, în ultimul an mi-a fost tare drag să îngrijesc o mulțime de expoziții toate reunite sub umbrela celor trei proiecte anuale pe care le-am inițiat în Asociația Ephemair: Noaptea albă a galeriilor / NAG, Weekend-ul Galeriilor / WEG și nu în ultimul rând ART on DISPLAY. M-am bucurat să cunosc oameni și să lucrez alături de ei, m-am bucurat să colaborez cu instituții și parteneri alături de care am reușit să aniversăm în 2016 zece ediții de Noaptea Albă a Galeriilor în zece orașe. Și sper ca acest nou an să ne dea aceeași bucurie și putere pentru a continua aceste proiecte și, de ce nu, de a face și altele în plus! În 2016 nu mi-a plăcut lipsa de încredere și lipsa de fair play într-o comunitate care oricum este șubredă și insuficient de vizibilă pentru publicul larg și chiar față de instituțiile publice sau private care ar putea să o susțină. Din fericire procentul de nemulțumire a fost minuscul față de cel de fericire și satisfacție în urma unui an plin de proiecte frumoase. 
Pentru 2017 și în viitor în general, visez la un dialog mai constructiv între organizațiile din sectorul cultural independent. Și sper din tot sufletul că poziționarea acestora printr-un discurs coerent față de instituțiile de stat va duce la utilizarea cu mai mare discernământ și responsabilitate a fondurilor publice. Personal îmi doresc să reușesc să fac ceea ce doresc alături de cei dragi. Și să reușesc să pictez mai des… 
=======================================
ciprian isaceste licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Street Delivery, CNDB, diverse festivaluri). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.
Vizualizări: 2337

 

 


Tags:  

 

 

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite