14.05.2013 alina mușătoiu
Prima oară când am văzut Silver Linings Playbook (pentru că mi-a plăcut aşa de mult încât l-am văzut şi a doua oară) a fost într-un cinema de mall, într-o seară uşurică de vineri, când mă aşteptam să dau de o "comedie romantică". Aşa fusese catalogat. Am descoperit, în schimb, un film frumos şi delicat despre graniţele fine, ca de mătase, dintre normalitate şi nebunie, dintre obsesie şi iubire liniştită, despre resorturile invizibile care ne fac să ne sucim de la o stare la alta într-o fracţiune de secundă. Eu nu îndrăznesc să-l pun într-o categorie. Tratează aşa de blând nişte subiecte aşa de grave (cum ar fi bolile mentale) încât, ca să-l cataloghez, ar fi ca şi cum aş încerca să pun degetul pe o dâră de fum.


E greu să discuţi în public despre afecţiunile psihice fără să adopţi o atitudine gravă, mono-sprânceană. Şi totuşi regizorul şi scenaristul David O. Russell reuşeşte s-o facă într-un mod absolut minunat şi cald în Silver Linings Playbook. De ce? Pentru că ştie despre ce vorbeşte. În viaţa reală, fiul lui Russell este maniaco-depresiv, la fel ca personajul principal din film, Pat Solitano. Aşadar, regizorul a avut nişte informaţii valoroase "din interior", pe care a reuşit să le folosească decent, cu bun-simţ şi afecţiune, aşa încât să nu jignească niciun privitor care ar suferi, şi el, poate, de vreuna din afecţiunile secolului: depresie, anxietate, boala maniaco-depresivă, tulburări obsesiv-compulsive, atacuri de panică.


Personajul lui Pat Solitano e jucat de Bradley Cooper - o surpriză excelentă. Recunosc că nu credeam despre Cooper că ar putea juca ceva mai sus de Marea Mahmureală, dar în Silver Linings Playbook a dat cu prejudecăţile mele de toţi pereţii. Cooper joacă sensibil, matur şi atent la cele mai mici vibraţii rolul lui Solitano, un bărbat diagnosticat ca maniaco-depresiv, cu schimbări bruşte de atitudine şi cu gândire deviantă cauzată de stres, proaspăt liberat dintr-un sanatoriu de boli mentale.


Pat a fost internat după ce şi-a surprins soţia sub duş cu un coleg de muncă şi l-a atacat violent pe amant. Acum, la externare, singura sa obsesie este să îşi recâştige soţia, pe Nikki. Iar ordinul de restricţie pe care aceasta l-a emis pe numele lui e doar un detaliu de care nu o să se împiedice. Nikki e tot ce vede în faţa ochilor, cu patima unui taur în mijlocul arenei de coridă.


Între timp, însă, viaţa i-a pregătit alte planuri. Pat o întâlneşte pe Tiffany (interpretată de Jennifer Lawrence – câştigătoare a unui Oscar pentru acest rol), care a trecut prin nişte traume destul de asemănătoare. De-a lungul întâlnirilor, cei doi fac schimb de impresii despre medicamentele antidepresive, despre greutăţile prin care au trecut, se atrag şi se resping, au reacţii incontrolabile şi dau naştere unui vârtej de întâmplări când amuzante, când violente, când emoţionante. În "nebunia" lor, ei par să fie însă cei mai normali oameni de pe pământ, pentru că spun şi reacţionează exact după ceea ce gândesc. În jurul lor, familiile şi prietenii lui Pat şi Tiffany par, rând pe rând, să fi scăpat de la casa de nebuni. Tatăl lui Pat (un De Niro excelent, ca de obicei) suferă de tulburări obsesiv-compulsive şi pariază toţi banii familiei la pariuri, mama lui Pat îşi rezolvă neliniştile interioare gătind biscuiţei de casă, iar sora lui Tiffany, o veritabilă control freak, îi face viaţa soţului ei un iad. Privindu-i, realizezi că, de fapt, "toţi suntem puţin luaţi" şi că eticheta de "om cu probleme psihice" e doar o iluzie. Cine poate susţine că e complet sănătos la cap când "viaţa e oricum grea aşa cum e?", după cum spune Pat.


Şi totuşi, Tiffany, cea considerată ca fiind cea mai nebună, reuşeşte să-l aducă pe linia de plutire pe Pat mai bine decât o pot face psihiatrul şi familia lui. Despre acest dans subtil condus de Tiffany, care îl scoate pe Pat în afara ringului depresiei, este vorba de fapt. Este un dans la figurat, dar şi la propriu, pentru că Tiffany face terapie cu Pat sub pretextul unui concurs de dans la care vrea să participe împreună cu el şi care se va dovedi, în timp, câştigător pentru amândoi. Ce altă combinaţie mai bună de forţă şi delicateţe să fi putut găsi regizorul Russel decât un dans al "nebuniei" care te scoate la liman? Ce altă putere, în afară de dragoste şi răbdare, poate da naştere acestor "silver linings", pe care Pat le descrie drept contururile frumoase, strălucitoare, ce tivuiesc marginile oricărui nor aducător de furtună? Greu încercaţii Pat şi Tiffany ştiu cel mai bine că în orice dramă este şi o parte bună, important e să nu te laşi cotropit de norul negru, ci să îţi ţii privirea sus, la conturul lui argintiu.


Ar fi nevoie de un rezumat: m-am îndrăgostit de o anumită melodie din coloana sonoră pentru că reprezintă esenţa filmului ăstuia pusă pe note. Un dans fin, din vârful picioarelor, ca o pală de vânt, care are ritm logic doar uneori, iar alteori o rupe de nebun la goană, ca un cal legat prea mult timp. Reguli sociale respectate atunci când e nevoie, iar în afara lor - o libertate proprie, singura libertate valabilă. Şi toate astea puse pe note simple, pe atingerea umană a bătăilor din palme, pe un ritm vesel, atingeri şterse şi pasiuni intermintente. O melodie şi un film cam ca în viaţă, aşa.


Nu cred ca aş putea explica mai clar, pentru că asta e frumuseţea sentimentelor – să nu poată fi băgate în sticluţe etichetate şi aliniate pe raft. Filmul ăsta nu a fost fabricat într-un laborator. Însă povesteşte delicat despre un altfel de laborator, unul invizibil, în cotloanele căruia are loc zi de zi o alchimie internă. Acolo se amestecă unele peste altele, dansând ca pe sârmă, "eprubete" cu serotonină, adrenalină, speranţe, frustrări, optimism, disperare. Amestecul conţine însă şi nişte ingrediente supreme, cele mai blânde, dar şi cele mai puternice în acelaşi timp: aceste "silver linings", reflectoarele din spatele scenei care ne scaldă profilul în lumină aurie, oricât de opaci am fi uneori.  Dragostea. Încrederea. Speranţa. Puterea. Echilibrul. Cusăturile invizibile care ţin viaţa la un loc.






alina mușătoiua terminat cursurile facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (Univ. Bucureşti). A lucrat ca traducător, copywriter şi redactor pentru câteva posturi TV (Money Channel, Pro Cinema), reviste (Zile şi Nopţi) site-uri (HotNews.ro)
Vizualizări: 1176

 

 


Tags:

 

 

marius

07.08.2013 la 09:25

Iată și o alta parere aici: http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/14/oscarul-feminin-si-senzualitate-cu-solduri/

Reply

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite