19.08.2011 anamaria iuga
La sat timpul e împărțit de ritmul sărbătorilor, dar și al muncilor câmpului, iar la poalele munților, timpul se cunoaște după sunetul florilor. În satele din Maramureș, o zonă de munte, unde nu pot fi cultivate plante în cantități mari, în schimb se țin multe animale, se face fân toată vara și toamna: din luna iunie, până în octombrie, dacă vremea permite. Coasa începe atunci când s-a copt iarba, ca să lase sămânță, să fie și altă dată la fel de multe flori în fân. Se cunoaște că e timpul bun de cosit după sunetul "clocoticilor", o plantă cu flori galbene care, când se coace, dacă treci prin iarbă, scoate un sunet ce te duce cu gândul la soare și miros de fân.


Coasa începe cel mai bine dimineața devreme, pe rouă, când fluieră coasa, atât taie de bine iarba. Mai demult, nu foarte demult, când încă nu erau cositoare mecanice ca acum, pe când se adunau mai mulți bărbați și făceau clacă pe un loc mai mare,  în glumă se freca tăișul coaselor cu un grăunte de usturoi; coasa nu mai tăia în ziua aceea, oricât de mult ar fi fost ascuțită.

După ce iarba e cosită, trebuie repede să întorci și să împrăștii fânul, să se usuce repede, pentru că poate oricând să vină ploaia. De obicei rudele ori vecinii se împrumută între ei, adică se ajută la muncă, mai ales dacă vine ploaie; mare dușman trebuie să-ți fie omul pe care să nu-l ajuți la fân când vine ploaia, spunea cineva din Șurdești.

După ce e zvântat fânul, dacă în zare se văd nori, se adună și se pune pe sărcieri un lemn cu mai multe cioturi cu crengi, pe care fânul nu se așează riguros, ci se agață doar, ca să poată să circule aerul. Când e timp frumos și fânul e uscat, se face o claie mare, așezată pe o podină de lemne, să nu stea fânul direct pe pământ, pentru că s-ar strica. Toată lumea lucrează de zor la ridicarea clăii. Pe măsură ce claia se înalță, se dă fânul cu un furcoi din lemn, de vreo 3 m lungime, ce se termină cu trei coarne ascuțite. Pe claie, în jurul parului de lemn, fânul e așezat cu grijă, să nu pătrundă apa. La final are o formă conică, iar în vârf se pune un bot de fân, bine răsucit ca să nu pătrundă în interiorul clăii nici apa, nici zăpada ce s-ar topi iarna. O claie, dacă e bine făcută, poate sta până la doi-trei ani pe câmp.
După o muncă de vreo două ore, claia este gata. Ea trebuie să fie zveltă și frumoasă, să nu atârne pe pământ ca o broască, pentru că s-ar putea să râdă vecinii de nepriceperea gospodarilor.
Dar nu e slobod a lucra oricând cu fânul! Trebuie să se țină cont de sărbătorile mânioase, împrăștiate în calendarul lunilor iunie și iulie. Mai demult, pe vremea când Sfântul Petru se plimba pe pământ să vadă ce mai fac oamenii, când a trecut prin Șurdești, într-o sfântă zi de duminică, a văzut un om făcând clăi de fân. Sfântul s-a supărat foc pe omul acela. L-a blestemat și i-a făcut clăile stană de piatră. Clăile de piatră se văd și azi în capătul Șurdeștiului povestesc oamenii în sat.


Dar mai sunt și alte sărbători când nu e bine să faci fân: de Sfântul Ilie (20 iulie), când vine vreme mare. Se spune că într-un sat, un sas (sau un maghiar, un străin, de fiecare dată) s-a dus să facă fân chiar în ziua oprită. Toți românii din sat i-au atras atenția că nu-i bine, că e sărbătoare mare. Sasul, în schimb, nu i-a ascultat. Pentru el nu era sărbătoare, el voia doar să își termine fânul. După ora prânzului s-a pornit un vânt mare, atât de puternic, încât răsturna căpițele de fân. Sasul alerga cu furca după vânt, strigând, zadarnic, Sfânt Ilie, Sfânt Ilie, lasă-le pe astea, că-s de ieri, strică-le pe cele de azi!.
Nici de Sf. Maria Magdalena (22 iulie), de Sf. Foca (23 iulie), ori de Adormirea Sf. Ana (25 iulie) nu-i bine să lucrezi cu fânul. Un om din Șurdești, într-un an, doar s-a dus și a bătut în pământ parul de claie, de sărbătoarea Sf. Maria Magdalena. A venit vreme mare și a trăznit chiar parul acela, care a ars imediat. De atunci nu mai mișcă un pai în zilele cele oprite a lucra cu fânul.
Legendele, uneltele din lemn, peisajul presărat de clăi de fân, hărnicia oamenilor, toate acestea dau un farmec aparte satelor maramureșene, acolo unde clocoticii sună în iarbă când începe coasa.
anamaria iugaeste etnolog la Muzeul Tăranului Român. Și-a susținut doctoratul cu o teză despre Camera îmbrăcată țărănește pe Valea Izei, Maramureș. Alte cercetări: practici agricole, etnografia fânului, obiceiuri de peste an.
Vizualizări: 1709

 

 


Tags:        

 

 

Graphicfront vă recomandă ca opiniile exprimate să fie scurte şi la obiect. În general, nu trebuie să depăşească lungimea articolului original. Comentatorii trebuie să manifeste respect faţă de ceilalţi participanţi la discuţie şi să folosească un limbaj corect şi civilizat. Graphicfront îşi rezervă dreptul de a modifica sau respinge comentariile care nu întrunesc aceste cerinţe.

nume

adresa e-mail

introduceţi exact codul din imagine

trimite